Fotografii din colecția familiei Johann Eike Benesch
autor: dr. Dorin-Ioan RUS, publicat în ”Sașii din reghin și împrejurimi”, Editrua EDU, Tg. Mureș, 2012
Monumentul și plăcuța memorială, acordarea de denumiri de străzi au devenit în ultimele decenii un obiect al cercetării istoriei culturale[1], și aparţin domeniului vieții politice. Faptul că acestea, prin specificul lor, se află în spaţiul social, a intrat în conştiinţa publică, mai ales în ţările foste comuniste, unde, după 1989/90, au fost supuse proceselor şi disputelor de mutare, demolare sau înlocuire.
În tradiţia europeană, monumentele, plăcile memoriale și denumirile de străzi au devenit prin excelenţă însemne ale puterii. De aceea, ele necesită un anumit loc şi dreptul de a dispune asupra lor. De cele mai multe ori, ele se amplasează în spaţii urbane, pieţe, intersecţii, locuri vizibile, sau se leagă de clădiri reprezentative. Nu doar monumentul în sine este reprezentativ, ci şi locul de expunere. Astfel, ele pot deveni uşor esenţa cristalizării reprezentării puterii dominante, a continuităţii dinastice, a declaraţiei de voinţă politică, a cinstirii patriotice etc.
Ele sunt parte a unei acţiuni de memorare şi încercare a unei fundamenări a tradiţiei, focus pentru constituirea identităţii, şi însemn cu încărcătură politică, socială, religioasă sau culturală, cu caracter de indicaţie.
Problema, cui îi sunt dedicate astfel de monumente sau inscripții a fost mereu disputată şi lipsită de consens. Există aici, aşa-zise monumente private, adică astfel de monumente care expun o persoană privată într-o grădină sau curte, apoi, în context mai larg, monumente funerare în cimitire sau în curţile bisericilor. În spaţiul public, aşezarea unui monument este expresia puterii stăpânitoare[2].
În esenţă însă, ele sunt contribuţii la formarea culturală a opiniei publice, într-o epocă de secularizare. Religiile şi-au pierdut monopolul şi puterea de liant; în locul lor au intrat ideologiile şi religiile surogat.
Modul în care istoria monumentelor este o parte a istoriei generale, reiese şi din faptul că locul (piaţa) în care ele sunt amplasate, îşi schimbă adeseori numele – fapt observat mai ales în perioada de după 1990 în Europa Centrală şi de Est.
În urmă cu cinci ani, arătam în publicația[3] Comisiei de Istorie a Orașelor de pe lângă Academia Română, că denumirile străzilor din Reghin nu reflectă realitatea locală, deși s-au păstrat și unele denumiri tradiționale, încă din perioada de dinainte de 1918. Asupra denumirilor de străzi s-a simțit influenţa factorului politic, ca în toate orașele României de altfel. Astfel, au fost evidențiate trei perioade importante: între 1929-1940, când s-a căutat să se elimine vechile denumiri tradiţionale şi înlocuirea loc cu acelea ale unor personalităţi româneşti. În anii administraţiei horthyste s-a revenit într-o proporţie mare la vechile denumiri, schimbându-se doar denumirile arterelor principale, după numele unor personalităţi maghiare. În anii comunismului, avem două etape: până la venirea lui Ceauşescu şi desfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, cu denumiri de influenţă sovietică, inspirate din istoria recentă a URSS-ului sau din istoria marxist-leninistă; în anii lui Ceauşescu, ai detaşării de Moscova şi ai creării unui socialism autohton, naţionalist, în care s-a renunţat la denumirile staliniste şi s-au căutat surse de inspiraţie din realitatea locală, geografică, istorică şi vegetală. În toate perioadele însă, şi în cea actuală, nu s-a căutat promovarea personalităţilor istorice, culturale şi militare locale, ci s-a apelat din nou la denumiri de importanţă naţională, pentru a sublinia importanţa elementului românesc, ceea ce este în defavoarea realităţii, neglijându-se contribuţia saşilor şi maghiarilor la dezvoltarea urbană a Reghinului.
Personalitățile descrise mai jos sunt doar o parte din numărul mare al valorilor culturale umane oferite de orașul nostru. În mod intenționat am lăsat în afara listei pe cei aflați încă în viață.
Alzner Johann Michael Ernst (1879-1961, medic). S-a născut la 7 martie 1879 în Reghinul Săsesc ca cel mai mare fiu al senatorului și juristului Josef Alzner și Carolina Seibriger. A promovat în 1903 ca doctor in medicină la Viena și și-a început practica la Casa de Asigurari de Sănătate din Bratislava, unde a ajuns în cele din urmă șef al spitalului diaconatului evanghelic. După 1945 s-a stabilit in Bad Reichenall, unde a decedat la 11 martie 1961[4].
Alzner Egon (1903-1956, Inginer) Născut la 1903 în Reghinul Săsesc; la scurt timp după terminarea studiilor sale, a obţinut un loc bun de muncă în zona petroliferă, la Câmpina, şi şi-a făcut un renume în rândul specialiştilor internaţionali, printr-o serie de invenţii, care au adus mari avantaje profesiei sale. După 1944, emigră în Germania, a întemeiat în apropiere de graniţa olandeză o firmă de transport şi a emigrat în sfârşit spre Canada, unde a decedat, în vârstă de 53 de ani[5].
Alzner Erich (1905- 1977 Inginer),s-anăscut la Reghinul Săsesc în 27 decembrie 1905, ca fiu al medicului primar Dr. Edmund Alzner și a soției Emma, născută Czoppelt, crescând împreună cu patru frați. A absolvit gimnaziul inferior la Reghin împreună cu un curs privat (Quinta, Sexta) pe care l-a încheiat în Bistrița. Deoarece intenționa să devină inginer, a început practica în anul 1922/23 la uzina electrică din Reghin, apoi a continuat la uzina electrică din Sibiu, în anul 1923/24. Provenit dintr-o familie cu aptitudini muzicale, a luat de timpuriu lecții de vioară și a dat concerte la Sibiu, în cadrul societății muzicale „Hermania“. Între 1924-27 Alzner a vizitat „Höhere Technische Staatslehranstalt HRS” din Nürnberg, pe care a absolvit-o cu diploma de electroinginer; În anul 1927/28 a servit ca militar voluntar la Tg.Mureș. Între 1929-39 a fost angajat la „Nitrogen“ AG din Târnăveni, unde și-a continuat preocupările de genealogie începute la Reghin. În calitate de membru al Societății Carpatice Transilvănene (Karpatenverein) el s-a aflat mult timp în drumeții, iar la una din acestea s-a îmbolnăvit de o răceală care l-a făcut să sufere întreaga viață; ca atare, și-a dat demisia de la „Nitrogen“ și a început tratamentele medicale, găsindu-și vindecarea în cele din urmă la sanatoriul Beelitz din marca Brandenburg. După o scurtă perioadă de lucru la Zărnești, a primit un loc de muncă la fabrica de hârtie C&S.Schiel din Bușteni; aici avea și sarcina pregătirii teoretice și practice a ucenicilor. S-a căsătorit cu Henriette Bömches von Boor, care i-a dăruit patru copii (unul din ei a murit timpuriu): Helmut, stabilit la in Hillegossen, Gerhard la München și Birgit în SUA. După întoarcerea frontului de către România pe 23 august 1944, germanii din Bușteni au început evacuarea pe 25 august; despre soarta acestora, Alzner a scris un raport care a fost publicat mai târziu în volumul Dokumentation der Vertreibung der Deutschen aus Ostmitteleuropa, Band III. Das Schicksal der Deutschen in Rumänien. În toamna anului 1944 a obținut un loc de muncă la Hillegossen, apoi în Arnsberg, ambele în Westfallia, iat între 1954 și 1970 în Neuss am Rhein. Aici s-a pensionat la vârsta de 65 de ani și s-a mutat la Riemsing. La poalele munților Chiemgau Alzner s-a dedicat în liniște studiului genealogiei, o muncă titanică, ce putea fi rezolvată doar cu ajutorul scrisorilor, datorită lipsei documentelor. Primele roade ale acestei munci s-au arătat la prima mare întâlnire a clanului reghinean Seibriger, din octombrie 1974. Tabloul genealogic al acestei familii, ca și ale altor clanuri reghinene, întocmite de Alzner, se află păstrate la arhiva transilvăneană din Gundelsheim[6].
Benesch Friedrich (1907-1991, preot, antroposof), a fost fiul cel mai mare din cei cinci copii ai profesorului Georg Benesch (fost viceprimar şi director al şcolii de fete) [7]. După absolvirea scolii din Reghin, a urmat cursuri de stiintele naturii la Marburg, Halle an der Saale si Cluj, între anii 1925-1931, apoi, între 1932-1934 de teologie evanghelică la Marburg, ca și de preistorie, etnologie și teoria raselor, cu profesorul Walter Schulz. În anii studenției de la Marburg a facut parte din grupuri extremiste nationaliste germane. Din 1934 a fost preot la Petelea. În 1936/37 episcopul Glondys a început procedura de suspendare din demnitatea preotească a lui Benesch, din cauza activității sale national-socialiste. În 1939 adera la SS, în Halle, apoi revine la Reghin și se instalează din nou preot la Petelea (1940-1944), participând, în calitate de lider radical al grupului etnic german din Ungaria, la deportarea evreilor din Reghin. În septembrie 1944 este conducatorul coloanei de refugiați care au părăsit ținutul Reghinului. S-a stabilit în Kiel devenind unul dintre liderii mişcării antroposofice. Între 1958 și 1985 a fost directorul seminarului teologic din Stuttgart, unde a ținut o serie de prelegeri și a publicat numeroase lucrări de specialiatate, precum: Machtkampf und Kirche. Eie Antwort an dr. Konrad Möckel, Brașov, 1937; Die Festung Hutberg. Eine jungnordische Mischsiedlung bei Wallendorf, Kreis Merseburg. Disertație, Halle 1941; Das Ereignis der Himmelfahrt Christi, Stuttgart 1974; Energiekrisen und Wachstumsgrenzen im Zeichen des Materialismus, Stuttgart 1974; Zur Bewußtseinskrise der Gegenwart. Autorität – Aggression und Enthemmung – Selbsterziehung, Stuttgart 1975; Pfingsten heute, Stuttgart 1976; Ostern. Passion – Tod – Auferstehung, Stuttgart 1978; Apokalypse. Die Verwandlung der Erde. Eine okkulte Mineralogie, Stuttgart 1981; Kiesel.Kalk.Ton. Prozesse in Mineral, Pflanze, Tier und Mensch, Stuttgart 1983, Das Religiöse der Anthroposophie. Der kosmische, der umgekehrte Kultus, Basel 1985; Ideen zur Kultusfrage, Basel 1986; Zerstörung und Verwandlung der Erde. Zur Atomfrage aus religiöser Sicht, Stuttgart 1986; Der Turmalin. Eine Monographie, Stuttgart 1990; Leben mit der Erde, Urachhaus, Stuttgart 1993; Christliche Feste. Weihnachten – Passion – Ostern – Himmelfahrt – Pfingsten, Stuttgart 1993; Christliche Feste. Johanni und Michaeli, Stuttgart 1994; Christus in der Gegenwart. Beiträge zur Christologie I, Stuttgart 1995; Das verborgene Gottesreich auf Erden. Beiträge zur Christologie II, Stuttgart 1996; Weihnachten im Sommer feiern? Die christlichen Jahresfeste in der Polarität von Nord- und Südhemisphäre, Stuttgart 1998; Zur Äthergeographie der Erde. Christus in den Sphären von Erde und Mensch, Stuttgart 2000; Schöpfungswort – Menschensprache – Zukunftswort. Verlust und Wiedergewinnung des lebendigen Sprachquells. Hrsg. v. Institut für Sprachgestaltung, Bad Liebenzell, 2004; Das Turmalinjahr, Stuttgart, 2007[8]
Betz Artur (1905-1985, istoric, prof. univ.dr) născut la 14 martie 1905 la Reghinul Săsesc, tatăl său fiind ofițerul Betz Kajetan (1871-1926), iar mama sa Regina Berna, nascută Göllner. A crescut în Transilvania, iar după încheierea primului război mondial a venit la Viena, unde a studiat la Universitate istoria veche, filologia clasică și arheologia. După ce a obținut titlul de doctor in 1935 a devenit asistent la Institut für Alte Geschichte, Archäologie und Epigraphik al Universitatii din Viena.[9] In 1939 a sustinut lucrarea de habilitare cu titlul „Untersuchungen zur Militärgeschichte der römischen Provinz Dalmatien“. (Baden bei Wien 1939). După ce profesorul său Rudolf Egger s-a pensionat în anul 1945, Betz a devenit titularul catedrei acestuia. În 1946 a fost numit profesor extraordinar de istorie romană, în 1948 profesor ordinar și a director al Institutului. După ce a devenit Emeritus în 1975 a rămas activ în învățământ și cercetare. Mulți dintre studenții săi au devenit cercetători și arheologi importanți ai Austriei. Betz a fost membru corespondent al Academiei Austriece de Științe și al Institutului Arheologic German, ca și membru deplin al Institutului Arheologic Austriac. Domeniul său de cercetare a fost istoria romană a Austriei și a țărilor balcanice. În 1945 s-a căsătorit cu prof. dr. Josefine Reihons. In 1956 1990 i-a fost publicata lucrarea „Aus Österreichs römischer Vergangenheit“, in 1990 editia a 2-a.
Czoppelt Helmut Friedrich Eduard (1905-1994, inginer silvic, istoric). Născut la 22 august 1905 la Reghinul Săsesc, fiu al farmacistului Ernst Czoppelt şi al Albertinei Wermescher. După absolvirea gimnaziului inferior din orașul natal (1912-1920), a continuat studiile la Bistrița (1920-1924) apoi la Viena și Dresda (1924-1928). Din 1929 a lucrat ca inginer silvic la Sfântu Gheorghe (România) și în București. Căsătorit la Reghin cu Mathilde Keintzel, în 1934, au avut doi copii. S-a stabilit în Germania din 1941[10]. Între 1945-1968 a lucrat în administraţia bavareză a pădurilor, la Schrobenhausen[11]. A întocmit numeroase lucrari referitoare la istoria Reghinului, multe rămase în manuscris și depuse în arhiva transilvaneană din Gundelsheim. În ziarul „Siebenbürgische Zeitung“ a publicat de-a lungul anilor o serie de articole referitoare la istoria Reghinului, sub foiletonul „Ereignisse und Gestalten in Reener Ländchen“. A decedat în 1994[12].
Csordacsics Franz (1882-1978, general), născut la 30 august 1882 în Reghinul-Săsesc, fiul arhitectului Franz Csordacsics. După absolvirea şcolii din Reghin şi a Şcolii de Cadeţi de Infanterie din Sibiu între 1897 şi 1901, este ales la 18 august 1901 ca adjunct cadet de ofiţer şi încorporat la regimentul de infanterie cezaro-crăiesc nr. 36 din Josefstadt (Boemia). La 30 octombrie 1915 a fost repartizat la regimentului de infanterie k.u.k. nr. 51 ca şi comandant de batalion; paricipă la asaltul armatei de est germane în Slonine (Polonia).
Decoraţii: în primul război mondial: Ordinul regal prusac Roter Adler clasa a IV-a; Crucea meritului militar clasa a III-a cu spade; „Signum laudis” de argint; „Signum laudis” de bronz; Crucea de fier clasa a II-a; Crucea Karl; „Signum laudis” nou din bronz cu cataramă de argint.
La 5 februarie 1920 trece în armata regală română, unde ajunge in 1940 comandant al centrului de formare al ofiţerilor din Sfântu-Gheorghe.
Decoraţii: Crucea de război românească; Coroana României; Steaua României, ambele în grad de cavaler.
După 1944, s-a stabilit la Schwanenstadt la 20 noiembrie 1944, apoi în Atzbach, nord de Schwanenstadt, apoi în căminul din Schwanenstadt[13]. Acolo moare la 6 ianuarie 1978[14].
Dörschlag Carl (1832-1917, pictor, grafician, profesor). S-a născut la 15 noiembrie 1832 la Hohen Luchow în Magdeburg. A studiat pictura la Berlin. În anul 1862 a obținut un post de profesor de desen la gimnaziul german din Reghinul-Săsesc, după care s-a mutat la Mediaș, iar din 1871 la Sibiu, unde a decedat la 25 martie 1917. A fost unul dintre cei mai importanți pictori portretiști și peisagiști ai perioadei sale, scoțând arta transilvăneană din starea letargică a barocului, spre a o revoluționa, aducând aici curentele moderne ale secolului al XIX-lea. A introdus de asemenea arta fotografică la Reghin[15].
Eisenburger Egon, „Burjer” (1916-1965), născut la Reghinul Săsesc în 30 iunie 1916[16], un om multilateral, foarte talentat, de profesie actor, fără să aibă vreodată un loc de muncă stabil. A fost redactor şef la „Hihnemuerk”[17]. A fost unul din principalii organizatori ai întrunirilor saşilor reghineni de la Dinkelsbühl. A semnat cu pseudonimul „Vasvari” sau „Pelsebutch Seppi” unele scurte povestiri, precum „Crăciunul!”[18], „Culesul strugurilor”[19], „Despre tăiatul porcului”[20], „Logodna”[21], „Menajeria”[22], în care, transpus în limbajul unui elev al școlii elementare din Reghin, descrie cu umor și nostalgie întâmplări din viața copilăriei. El a compus și textul cântecului Reghinului (Reener Heimatlied)[23] A decedat la Stuttgart in 1965.[24]
Elsen Samuel (Cronicar și participant la revoluția de la 1848) născut la Reghinul Săsesc, a devenit conducător de coloană şi de recunoaştere în armata imperială austriacă şi în armata imperială de nord rusă în timpul evenimetelor de la 1848/49.
Având gradul de locotenent în Garda Civică, a fost însărcinat de către locotenent-colonelul Urban să protejeze aripa dreaptă a regimentului românesc, împreună cu 2000 soldaţi pedeştri prost înarmaţi, care, la atacul secuilor, fug, iar el rămâne singur. Pe data de 1 noiembrie a instalat, la cererea lui Urban, o companie pe înălţimile de la Höhenwald, pe malul drept al pârâului Luţ, de unde vede venirea trupelor revoluţionare maghiare. Reuşeşte să fugă şi să îşi pună familia în siguranţă, pe teritoriul graniţei militare, la Budacul Român. Apoi, desfăşoară acţiuni de informare cu privire la poziţia revoluţionarilor maghiari, după care, se retrage împreună cu Urban pe teritoriul grăniceresc. Se reîntoarce la Reghinul Săsesc cu un grup de dragoneri, după retragerea maghiarilor, unde rămâne până în februarie 1849, când se înrolează în armata austriacă. Întreprinde acţiuni de observare a activităţilor revoluţionarilor maghiari, întreţinând o bună relaţie militar-informativă cu Constantin Romanu-Vivu. Se retrage apoi la Bistriţa, apoi, bolnav, se odihneşte la Şieuţ. Este rănit într-o confruntare la Crainimăţ. Întors la Bistriţa, evită în mod spectaculos o capturare din partea maghiarilor. Apoi, îşi continuă aventurile, alipindu-se acţiunilor de recunoaştere întreprinse de locotenentul român Bota, deplasându-se între Teaca şi Livezile, urmându-l, în cele din urmă pe Urban la Prundu Bârgăului. Participă la bătălia de la Moroşeni, cu generalul Bem, şi după înfrângerea suferită, pleacă spre Tihuţa. De acolo, împreună cu prefectul Moga trece în Bucovina, fiind ajutat de către grănicerii români, fiind foarte bolnav. Urban îl face translator de limba română în relaţiile cu prusacii, primind apoi sarcina stabilirii legăturii cu generalul rus Malinovsky. Pentru aceasta a reuşit să ajungă la Bucureşti, trecând, cu multe aventuri prin Fălticeni şi Focşani, românii şi ruşii considerându-l a fi spion secui. La Bucureşti îl întâlneşte pe generalul Gedeon, dar se întoarce la Cernăuţi împreună cu armata rusă, unde reintră în slujba austriacă, a regimentului românesc. Pe 21 iunie 1849 reocupă, după un scurt asediu, Prundu Bârgăului, iar pe 6 iulie 1849, intră în Reghinul Săsesc, în mod surprinzător.
Decoraţii: „Crucea de aur” a serviciului militar al Austriei; coroana şi ordinul „Sfântu Gheorghe” clasa a V-a, crucea meritului militar şi decoraţia de război, din partea Armatei Imperiale Ruse.[25]
Fröhlich Julius (1881-1957, inginer silvic, scriitor, consilier al serviciului silvic) născut la Sighișoara, a venit la Reghin în 1925, pentru a prelua conducerea tehnică a „Forestei”, pe-atunci cea mai mare întreprindere de prelucrare a lemnului din Europa de sud-est. Personaj interesant şi multiplu, vânător, scriitor[26], a publicat lucrări de tehnică forestieră, precum: Einiges über die Waldwirtschaft in Siebenbürgen[27]; Der südosteuropäische Urwald und seine Überführung in Wirtschaftswald[28]; Aus dem Südosteuropäischen Urwald[29]; Urwaldpraxis: 40 Jährige Erfahrungen und Lehren, apărută la Berlin, în 1954[30].
Göllner, Samuel (1843-1923, medic). S-a născut la Reghinul-Săsesc, a urmat cursurile școlii primare în orașul natal, după care a continuat la gimnaziul din Sighișoara, unde a absolvit în anul 1863. A practicat medicina, devenind medic primar orășenesc, timp de 53 de ani. A decedat la 25 noiembrie 1923.[31]
Graef, Alfred (1913-1991, Jurnalist). S-a născut la Reghinul-Săsesc în anul 1913, a devenit ziarist la serviciul de presă al guvernului RF.Germane din Bonn. În anii 60-70 a fost consilier pentru refugiați și emigigranți din partea Partidului Social-Democrat German (SPD). A scris numeroase lucrări despre refugiații și deportații din Europa de Sud-Est.[32] Lui îi aparține probabil teza de doctorat susțintută la Universitatea din Viena în 1941: Graef, Alfred: Die Kostenrechnung in der Sägeindustrie und ihre Eingliederung in die Buchhaltung ; Unter Berücks. d. R.P.Ö., d. L.S.Ö. u. d. “Allg. Grundsätze d. Kostenrechng vom 16. Jänner 1939”; Wien, 1941. A scris: – Neue Initiativen in der Sozialarbeit : Schluß mit der Ämterlauferei. Das gute Beispiel von Köln und Trier. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1969(03), H. 03, p. 3 ; Rumänien will nationale Selbstbehauptung : Die Bedeutung der nationalen Minderheiten. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1968(12), H. 04, p. 5; Verteidigung der Menschenrechte : Zum “Tag der Deutschen” in Berlin. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1968(09), H. 02, p. 5.; Leistung und Schicksal der Ostdeutschen : Zum Abschluß der “Gesamtdeutschen Woche” in Köln. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1968(08), H. 23, p. 3; Bonn und Budapest : Was wird aus unseren Beziehungen zu Ungarn?. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1968(05), H. 06, p. 4 ; Die Ziele einer neuen Sozialpolitik : Zu einer Tagung der Friedrich-Ebert-Stiftung. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1968(01), H. 31, p. 4 ;Brückenschlag zum rumänischen Volk; Gedanken zum Heimattreffen der Siebenbürger-Sachsen. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1967(05), H. 29, p. 3 ; Ausgleich mit Jugoslawien? : Wirtschaftsbeziehungen auf breiterer Basis. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1967(03), H. 30, p. 5 ; Klares Verhältnis zu Ungarn : Überlegungen zur Herstellung normaler Beziehungen Budapest – Bonn. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1967(03), H. 03, p. 3 ; Rumänien und Deutschland : Vielschichtige kulturelle und wirtschaftliche Beziehungen. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1967(01), H. 25, S. 4; Geht Südosteuropa eigene Wege? : Rumänien als Schrittmacher. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1966(03), H. 22, p. 5; Was wird aus der deutschen Südosteuropa-Politik? : Stillstand würde hemmend für den Ausgleich sein. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1965(11), H. 23, p. 4; Die Entscheidung der Südostdeutschen: Die Lösung sozialpolitischer Fragen ist ausschlaggebend. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1965(08), H. 17, p. 3; Südosteuropa sucht eigene Wege: Die kommunistischen Länder werden selbständiger. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1965(07), H. 12, p. 6; Die Südostdeutschen nicht vergessen: Familienzusammenführung – ein zwingendes Gebot. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1965(06), H. 10, p. 4; In Ungarn leben noch viele Deutsche. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1965(04), H. 20, p. 6; Besseres Verhältnis zu Südosteuropa. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1965(04), H. 14, p. 6; Rumämien und wir Deutschen: Vielen verbindet die beiden Nationen. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1965(02), H. 22, p. 5; Deutschen in Südosteuropa : Auch jetzt noch wegen der Arbeits- und Kulturleistung geschätzt. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1965(02), H. 04, p. 4; Südostdeutsche – Bindeglied zu Südosteuropa: In der Bundesrepublik leben 400 000 Volksdeutsche. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1964(12), H. 04, p. 3[33].
Gunesch von Bár, Gustav (1837-1932, general), născut la 9 noiembrie 1837 în Reghinul-Săsesc. A fost botezat la 11 noiembrie 1837 în oraşul natal, unde a fost şi domiciliat, confesiunea sa fiind cea evanghelică.
Este recrutat la 13 martie 1858 la regimentul de infanterie nr. 62 din Cluj. La 1 iunie 1859 avansează plutonier. În 1860 este transferat la regimentul de infanterie nr. 63 din Bistriţa. În 1861 este numit cadet. La 17 ianuarie 1861 este locotenent clasa a 2-a. La 1 august 1863 devine locotenent. La 1 martie 1865 Gunesch a fost din nou transferat, şi anume la regimentul de infanterie ungar Erzherzog Joseph nr. 37 din Oradea, unde avansează locotenent clasa I la 1 mai 1866 şi locotenent major la 20 iunie 1866. Din este 1866 adjutant de batalion şi după terminarea campaniei a servit ca ofiţer de completare a cercului. La 29 iunie 1866 este locotenent major în regimentul de infanterie nr. 37 Erzherzog Josef. A făcut campania din Italia din 1866 în armata de nord. La 23 decembrie 1869 este trecut în infanteria regală.
După organizarea miliţiei teritoriale maghiare (Honved) Gunesch a fost activat ca locotenent major în aceasta şi repartizat la 23 decembrie 1869 la batailonul nr 31 de honvezi. La 6 martie 1872 devine căpitan clasa a 2-a. La 1 mai 1874 este căpitan clasa I-a. La 1 mai 1880 este avansat maior. La 1 mai 1886 devine locotenent-colonel. La 1 mai 1889 colonel. Între anii 1869 şi 1890 Gunesch a servit la batalioanele de honvezi nr. 31, 27, 28, 19 şi 27. Din 1878 a avut comanda asupra ultimului batalion, care în 1886 a fost încorporat în semibrigada nr. 22 Viena. Din 1887, ca locotenent-colonel, Gunesch a comandat această semibrigadă (semibrigăzile au fost transformate în martie 1890 în regimente de infanterie de honvezi). Din acest moment, regimentul lui Gunesch a purtat denumirea „Maros Vasarhelyer 22. Landwehr Infanterieregiment“. După promovarea sa la gradul de colonel, la 25 mai 1891 obţinu comanda asupra regimentul de infanterie nr. 15 din Tretschin şi la 7 iunie 1894 a fost numit comandant al Arsenalului Armatei Regale Ungare din Budapesta. În această funcţie a rămas până la pensionarea sa ca General-Major „ad honores” din 1 ianuarie 1903. Data morţii sale n-a putut fi stabilită cu exactitate, însă se ştie doar că a decedat în anul 1923.
În anul 1870 Gunesch este menţionat căsătorit, în 1900 are un fiu, numit Gustav. În baza acestor documente nu pot fi oferite date mai exacte. În Budapesta a locuit pe strada Rottenbiller nr.1. Gunesch a participat la campaniile contra Italiei din 1859 şi Prusiei din 1866.
Decoraţii: – Ordinul coroanei de fier, clasa a III-a;- Medalia de război; Însemnul meritului militar clasa a II-a pentru ofiţeri;- Medalia de aur a amintirii Jubileumului pentru forţă armată; – Crucea militară ad honores a Jubileumului(Budapesta).[34]
Hallmann Otto (1910-1966, Arhitect, om politic) s-a născut la 15 ianuarie 1910 la Reghinul-Săsesc. A fost șeful grupului etnic german din Reghin în perioada interbelică. În această calitate a cuvântat la masa festivă de după sfințirea ca preot a lui Fritz Benesch la Petea, pe 18 decembrie 1940 (BDZ 10 ianuarie 1941, p.5; DZB 19 ianuarie 1941, p.4) El a arătat în această cuvântare „duritatea luptei din ultimii ani”, a lăudat răbdarea credincioasă a petelenilor și le-a cerut acestora să conlucreze împreună cu preotul lor la marea lucrare a comunității etnice”(DZB 19 ianuarie 1941, p.4) Hallmann a salutat, în calitate de lider al Grupului Etnic German din Reghin, pe cei apăruți la primul concert al WHW[35] organizat la Reghin. (BDZ 31 ianuarie 1941, p.5; DZB 2 februarie 1941, p.6)[36]. A decedat la 3 martie 1966 la Seckach, Kreis Buchen, Germania[37].
Haltrich Joseph (1822-1886, profesor, etnograf și istoric). După absolvirea școlii primare în orașul natal, a studiat la Sighișoara, apoi la Berlin și Leipzig, audiind cursurile unor importanți profesori de germanistică, teologie și istorie. Fascinat de opera fraților Grimm, a început o intensă activitate de culegere de folclor din satele săsești ale Transilvaniei, publicand numeroase studii si articole, întocmind prima și cea mai importantă culegere de basme, pe care a publicat-o la Berlin, în 1856, apoi la Sibiu, în 1877, sub titlul „Deutsche Volksmärchen aus dem Sachsenlande in Siebenbürgen“[38]. În 1856 i-a apărut la Viena cartea “Die Stiefmutter, die Stief- und Waisenkinder in der siebenbürgisch-sächsischen Volkspoesie”. O alta culegere importanta a fost „Sächsischer Volkswitz und Volkshumor“, publicată de Eugen Trauschenfels in 1881, tratează glumele și umorul săsesc din Transilvania. Referitor la istoriografia reghineană, trebuie remarcat în primul rând articolul său Zur Geschichte von Sächsisch‑Regen seit letzten hundert Jahren, publicat în 1858 în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, care oferă cele mai importante date cu caracter istoric și etnografic referioare la istoria Reghinului-Săsesc în secolul al 18-lea. A doua contribuție majoră a adus-o cercetării vieții bisericii săsești, prin lucrarea Das Zehntrecht der evangelischen Pfarrer in Sächsisch-Regen, în volumul editat de Eugen von Trauschenfels, Magazin für Geschichte, Literatur und alle Denk- und Merkwürdigkeiten Siebenbürgens, apărut la Brașov, în 1859. Totodată nu trebuie trecut cu vederea aportul său la cea mai importantă monografie a Reghinului, Beiträge zur Kenntnis Sächsisch-Reens. Festgabe den Mitgliedern des Vereins für siebenburgische Landeskunde, dargeboten von der Stadt Sächsisch-Regen, editată la Sibiu, în anul 1870, precum si comunicarile tinute de el in cadrul adunarilor „Landesverein“-ului. O alta directie de cercetare a fost dedicata culturii si filologiei sasesti. În anul 1867 a publicat în „Hermannstädter Zeitung“ studiul Zur Kulturgeschichte der Siebenbürger Sachsen, una dintre cele mai importante lucrări ale sale. Haltrich a contribuit și la elaborarea dicționarului graiurilor săsești din Transilvania, cu studii teoretice referitoare la elaborarea si metodologia de lucru a acestuia. Prima dintre ele, Bericht über den Stand der Vorarbeiten zu einem siebenbürgisch-deutschen Wörterbuch, a fost publicată în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, Vol. 12, (1874), p.176-183. [39]
Haltrich Ernst “Enzi” (1909-1989, economist) născut pe 25 decembrie 1909[40] la Reghinul Săsesc şi a emigrat în 1944. La Reghin, a fost proprietarul celui mai mare magazin de alimente, care i-a fost devastat in 1944. În Germania a luat-o iar de la capăt[41]. S-a mutat la Schwanenstadt în 1955[42]. În 1959 a fost ales ca vice-preşedinte şi casier al Landsmannschaft-ului din Austria[43]. A fost ales în comisia sărbătorii patriei a avut loc la Wels între 13-15 august 1960[44].
Haltrich Otto (1909-1967, Dr med). S-a născut la Reghinul-Săsesc, unde a fost medic cercual, fiul lui Samuel Haltrich și al Emmei (n. Schwab). Din 1941 a fost medic de trupă în Wermacht, iar după eliberarea din prizonierat, în 1948 ajunge în Austia, la Rüstorf (Oberösterreich), pentru a se alătura mamei Emma și surorii Emma Hönig, deja refugiate. Aici s-a angajat ca medic, preocupându-se de refugiați din zona Linz. În 1962 a fost mutat în cel mai mare lagăr de atunci din Austria, de la Haid. La 28 mai 1955 s-a căsătorit aici cu Margareta Steinbilcher. A decedat bolnav, la 23 iunie 1967 în Linz[45].
Heiter Georg, (1871-1947, fotograf), s-a născut la 21 iunie 1871 la Reghinul-Săsesc. După absolvirea studiilor în orașul natal, a început ca ucenic la atelierul foto al Carolinei Keintzel, între anii 1874 și 1878; apoi până în a fost 1890 ajutor la atelierul foto R.Greiner si L. Adler. Din 1895 a avut un atelier propriu în Reghin. În 1901 și-a deschis un atelier de vara la Borsec. În 1908 participa la un curs de măiestrie pentru fotografi la München. În 1908 primește titlul de fotograf de curte. A fost apreciat nu doar pentru portrete, ci și pentru scenele de vânătoare din riviera de vânătoare de la Lăpușna. El a fost de asemenea și un bun jurnalist foto. A decedat la Reghin pe 13 martie 1947[46].
Hellwig Samuel Wilhelm (1832-1924, profesor). S-a născut la 21 decembrie 1832 și a fost botezat pe 24 decembrie 1832 în Reghinul Săsesc. A absolvit în 1854 liceul la Sighişoara, a studiat apoi teologia şi ştiinţele naturale la Tübingen şi Berlin. Din 13 iunie 1859 este conrector la şcoala din Reghinul Săsesc, din 20 mai 1861 rector al acestei şcoli, apoi provizoriu direcor al liceului inferior din Reghinul Săsesc. În 1864 dă examenul de profesor. Din 20 noiembrie 1864 este director al şcolii reale, al gimnaziului real inferior (1869) şi al gimnaziului inferior (1883) din Reghinul Săsesc. La 17 aprilie 1906 depune cererea de pensionare. La 31 august 1906 este pensionat. Moare la 13 ianuarie 1924 la Sebeş, la fiica sa, căsătorită acolo. A fost îngropat la 16 ianuarie 1924 în Reghinul Săsesc[47]. A scris numeroase studii și articole referitoare la istoria orașului Reghin și a școlii germane de aici[48]. Printre acestea, merită a fi menționate: Beiträge zur Geschichte von Sächsisch-Regen und seiner Umgebung[49]; Die Entwicklung der Sächsisch-Regener evangelischen Knabenschule seit dem Jahre 1848[50]; Der Floßhandel auf dem Mieresch[51], „Die Witterungsverhältnisse von Sächsisch-Regen in den Jahren 1868-1877”[52]; „Verzeichnis der Plebane und Pfarrer der Gemeinden des Sächsisch-Regener Kapitels”[53]. De asemenea, el a transcris din alfabetul gotic în cel latin cronicile familiilor Elsen, Bredt, Kirschel și a preotului Herberth din Țigmandru, corespondența predicatorului Kinn despre epidemia de holera de la 1873, documente de deosebită valoare pentru istoria Reghinului, care ulterior au fost preluate de Alzner și Czoppelt și ulterior au ajuns în Arhiva transilvaneană din Gundelsheim.
Kaiser Johann (1838-1914, Dr. juris, deputat imperial). S-a născut la Reghinul-Săsesesc, pe 23 octombrie 1838, a devenit avocat și a făcut parte în mai multe rânduri din Dieta Transilvăneană sau din Parlamentul ungar, după 1867. Alături de primarul Friedrich Birthler a fost deputat din partea orașului în Dietele Transilvaniei de la Sibiu și Cluj, ținute în anii 1863, 1864 și 1865. A contribuit la ridicarea Reghinului la rangul de oraș în 1863. După 1874 a fost primar al Reghinului-Săsesc.[54] A decedat la Viena la 14 februarie 1914 și a fost înmormântat în cimitirul central de acolo[55].
Keintzel Eduard „Edi” (1897-1973, om politic, avocat). S-a născut la 15 decembrie 1897 la Reghinul Săsesc. A fost jurist, locotenent colonel în rezervă şi deputat, vicepreşedinte al Landsmannschaft-ului[56]. În anul 1934 a publicat lucrareaMinderheitenpolitik und Minderheitenrecht, mit besonderem Hinblick auf die siebenbürgisch – sächsischen Verhältnisse, referitoare la drepturile minorităților etnice din Transilvania interbelică. A fost ales în 1955 ca al 3-lea deputat federal în Germania, din partea saşilor transilvăneni[57]. În 1956 s-a angajat cu contract oficial, ca specialist de limbă maghiară pentru emigranţii maghiari[58]. Keintzel Eduard a fost artizanul preluării de către landul Nordrhein-Westfalen, cel mai bogat land al federaţiei germane, a patronatului, asupra saşilor transilvăneni. Keintzel este una dintre cele mai proeminente personalităţi ale poporului săsesc din perioada postbelică[59]. În 1959 a fost ales vicepreşedinte al Landsmannschaft-ului. A lăsat moștenire bibliotecii din Gundelsheim 5 m liniari de arhiva referitor la așeazarea sașilor nord-transilvăneni în landul Nordrhein-Westfalen[60]. Printre lucrările semnate de el, pot fi menționate: Zur Frage der geistigen Arbeiter, 1924; Madjarische Minderheitenpolitik, 1925; Kommentar zum Flüchtlingsstatut der UNO, 1951; Das Flüchtlingsstatut der UNO mit Statut des Hochkommissariates und Schlußprotokoll übersetzt von Otto Folberth und Eduard Keintzel; Erlaß zum Flüchtlingsstatut, übersetzt von Eduard Keintzel, 1962; Als Abgeordneter der Siebenbürger-Sachsen im ungarischen Parlament 1940-1944, in „Siebenbürgischen Vierteljahresblätter“, 18 (1969), p. 22-25; Hunder Jahre ungarische Nationalpolitik 1842-1942; Ein europäisches Volksgruppenrecht (f.a); Das Recht der ungarischen Städte (f.a)[61].
Keintzel Georg (1858-1925, filolog, teolog). S-a născut la Reghinul-Săsesc în anul 1858 ca fiu al unui comerciant de lemne; după încheierea studiilor în orașul natal, a frecventat gimnaziul evanghelic din Bistrița[62] apoi a studiat patru ani la universităţile din Tübingen, Leipzig şi Jena, teologia, limba germană, filosofia şi pedagogia şi a obţinut titlul de doctor în anul 1880 la profesorul Eduard Seivers, în domeniul istoriei literaturii: Der Heiland im Verhältnis zu seinen Quellen. A lucrat 17 ani în învăţământ. O scurtă perioadă la gimnaziul din Reghinul Săsesc, apoi la cel din Bistriţa, apoi profesor şi conducător al seminarului pedagogic pentru instruirea învăţătorilor de şcoli populare, până ce, în 1897, a devenit preot în comunităţile de pe valea Budacului, la Petriş şi Viişoara (Bistriţa), în 1906. Lucrări ştiinţifice: „Der Konsonantismus des Mittelfränkischen verglichen mit dem des Siebenbürgisch-Sächsischen während des 13. bis zum Beginn des 16. Jahrhunderts“ (1885); „Über die Herkunft der Siebenbürger Sachsen“ (In Programm, Bistritz, 1886/87); „Lautlehre der Mundart von Bistritz und Sächsisch-Regen. Mit Berücksichtigung abweichender Lautverhältnisse in den sächsischen Ortsdialekten der Umgebung“ (1894); „Siebenbürgisch-Sächsisches Wörterbuch. Buchstabe D“ (1894)[63]. În 1913 a devenit decan al Bistriţei. A murit la 26 decembrie 1925 la Viişoara. Perioada de ședere în Jena i-a oferit posibilitatea de a scrie o lucrare importanta pentru istoria Transilvaniei natale: Über die Herkunft der Siebenbürger Sachsen, care au fost tipărita la Bistrița, în 1887[64].
Keintzel Harald (1916-1960 dr. avocat), născut la Reghin, a plecat la Bucureşti la vârsta de 24 de ani, în 1940. Angajat în lupta politică, a fost un apropiat al preşedintelui dr. Hans Otto Roth[65]. A decedat în 1960[66].
Keintzel Caroline (1845-1911, fotograf) s-a născut la Reghinul-Săsesc la 17 februarie 1845. A fost fascinată de arta fotografică adusă la Reghin de artistul german Carl Dörschlag în anii 60 ai secolului al XIX-lea, ea fiind prima care a practicat această profesie bărbătească în acest oraș. Alături de Kamilla Asboth a fost printe primele femei care au practicat arta fotografică în Transilvania. A avut un atelier pe care l-a lăsat moștenire lui Georg Heiter, în momentul plecării ei la Sighișoara. S-a remarcat prim fotografia de atelier, având remarcabile portrete care degajă prospețime și sensibilitate. A decedat la Sighișoara pe 19 octombrie 1911[67].
Keintzel-Schön, Fritz (1904-1971, preot, lingvist), s-a născut la 31 august 1904 în Cluj, ca fiu la ofițerului k.u.k. Fritz Schön, care mai târziu ajunge funcționar la Reghinul-Săsesc, și al Friedei, născută Adleff, fiica maistrului pielar Josef Adleff din Reghin. După moartea timpurie a mamei sale, el a fost adoptat de sora aceseia Charlotte Keintzel, născută Adleff și de soțul acesteia, mecanicul Samuel Engelhardt Keintzel. După absolvirea gimnaziului inferior din Reghin a urmat gimnaziul superior Bischof Teutsch din Sighișoara, unde a trecut examenul de bacalaureat în anul 1923. Între 1923 și 1927 a studiat teologia și filosofia (cu disciplinele germană, franceză și română) la universitățile din Cluj, Viena, Marburg, Königsberg, încheind cu un curs de limba franceză la Dijon. În acești ani, începând cu anii de studii de la Reghin și până la cei petrecuți la Viena, leagă o strânsă prietenie cu Helmut Czoppelt. Între 1927 și 1929 a fost suplinitor la gimnaziul inferior evanghelic din Reghin, apoi și-a satisfăcut timp de doi ani serviciul militar la infanterie, fiind lăsat la vatră în februarie 1931 cu gradul de locotenent. Din septembrie 1932 până în 1933 a fost suplinitor la colegiul maghiar reformat Bethlen din Aiud. Între 1936 și 1939 a fost profesor suplinitor la gimnaziul evanghelic Bischof Teutsch din Sighișoara, iar din 1936 până în 1948 preot la Felmer (lângă Brașov). În 1944 s-a căsătorit cu Dora Eisner (1914-1978), din căsătoria lor născându-se două fete și un băiat. Între ianuarie 1945 și septembrie 1946 a fost deportat în Rusia sovietică. În 1948 a fost profesor la treapta superioară a școlii elementare cu predare în limba germană din Ticușu Vechi (actualmente jud. Brașov). La 4 iulie 1970 a obținut titlul de doctor cu o dizertație despre numele de familie săsești din Transilvania, la universitatea din București. A murit la 9 iulie 1971 la spitalul din Tg.Mureș și a fost înmormântat la cimitirul din Tecușul vechi[68]. A publicat 81 de lucrări cu caracter științific, din care cea mai importanta este Die siebenbürgisch-süchsischen Familiennamen, în “Studia Transylvanica”, vol 3 (1976). De asemenea, foarte importante sunt studiile lui referitoare la toponimia si istoria Reghinului (R.N.Ziegenwald in Sächsisch-Regen, in Korrespondenzblatt, vol.52 din 1929; Ortsname Regen und Reen, in Siebenbürgische Vierteljahresschrift, 57/1934; Der Kampf bei der Reener Miereschbrücke, Weihnachten 1601, in Siebenbürgische Vierteljahresschrift, 57/1934; Deutschblütige Rumänen und Ungarn in der Umgebung von Sächsisch-Reen, în Siebenbürgische Vierteljahresschrift, 58/1935; Die Zerstörung Sächsisch-Regens im November 1848, în Siebenbürgische Vierteljahresschrift, 59/1936; Die Abenteuer des Reener Tischlers Samuel Elsen, in Klingsor, 13/1936). În afară de acestea, el a publicat numeroase studii de etnografie săsească, filologie, heraldică. Este menționat în lexiconul sașilor transilvăneni din 1993 (Lexikon der Siebenbürger Sachsen).
Keller Helmut (1925-1983, fotograf). Născut la Reghin în 31 martie 1925[69]. A frecventat între 1952 și 1953 Bayerische Staatslehranstalt für Lichtbildwesen din München. El a pregătit un album foarte frumos despre Reghin. Prima imagine din album este aceea a bisericii, având pe ceas reprezentat „Halverelf”[70]. Soţia lui, originară din Zips, fiica unui deputat german, cunoştea mai multe amănunte legate de istoria Reghinului decât el, cu toate că nu a văzut niciodată Reghinul. A devenit în 1959 membru al comisiei de examinare a fotografilor din München[71]. Până în 1983 a lucrat ca fotograf pentru diferite firme din München. La expoziția »Das menschliche Antlitz Europas« (1959/60), comandată de Uniunea Europeană, a fost distins cu medalia de aur.[72]. A publicat în 1981 lucrarea Reen und die Reener.
Kepl Gerhard (1909-1991, profesor) născut la Bistriţa în 29 septembrie 1909[73], profesor de gimnaziu şi preot. Kelp a devenit conducătorul unui cămin de educare din Reghinul Săsesc[74]. A emigrat în 1944. A fost autorul a numeroase studii privind istoria Transilvaniei de nord în perioada interbelică şi postbelică, ce se referă inclusiv la Reghin, pe diferite teme, publicate mai ales în seriile Beiträge zur Geschichte der Stadt Bistritz in Siebenbürgen, editate de către Ernst Wagner şi apărute la Dinkelsbühl[75].
Kinn Gustav Adolf (1868-1937, matematician, teolog), născut la 27 septembrie 1868 în Sighişoara. A absolvit gimnaziul superior din Sighişoara în 1886 şi a studiat matematica şi fizica la Jena, Cluj şi Berlin. Examenul de absolvire l-a trecut în 1888. Din 1893 este profesor de gimnaziu în Reghinul Săsesc. La 16 februarie 1901 promovează ca doctor la Cluj. La 17 iunie 1906 este ales ca director al gimnaziului din Reghin. De la 1 septembrie 1929 director al şcolilor evanghelice unite (şcoala elementară, gimnaziul inferior, şcoala civilă de fete) din Reghin. Din august 1931 intră în pensie. Moare la 25 iulie 1937 în Reghinul Săsesc. S-a căsătorit la 27 iunie 1896 cu Selma Seibriger, născută la 19 iulie 1872 în Reghinul Săsesc, decedată la Sibiu. A avut doi copii: un băiat, Dr. Gustav Friedrich Kinn, economist, şi o fiică, Irmgard Selma Westemean, născută la 26 iunie 1906.[76]
Kinn Gustav Friedrich (1839-1919, teolog) s-anăscut la 2 august 1839 în Reghinul-Săsesc, ca fiu al preotului Johannes Kinn „Sutor“. A absolvit gimnaziul din Sighișoara în anul 1860. Între 1860 și 1863 a studiat teologie, fizica și matematica la Jena și Viena. La 16 august 1863 a început activiatea didactică la școala elementară din orașul natal, iar din 10 septembrie este profesor la școala reală. La 7 aprilie 1867 a fost numit conrector al școlii evanghelice și pe 23 august a fost ales prim predicator. Din 1872 este predicator, după unificarea celor două posturi de predicatori. Între 1874 și 1881 este preot în Uila, apoi în Dedrad, unde a și murit, în 1919, fiind îngropat două zile mai târziu, la Reghin. Din 1890 și până la moarte, a fost decan al Reghinului Săsesc.[77] Cu ocazia aniveersării a 70 de ani de viață, i-a fost publicată o laudație în revista “Kirchliche Blätter” nr. 14 din 7 august 1909. A publicat un articol: “Einige Bemerkungen über die Anordnung des mathematischen Lehrstoffes an der Realschule“[78]. Este cel care a consemnat într-un jurnal desfășurarea epidemiei de holeră din 1873 din Reghinul-Săsesc, implicându-se cu curaj în tratarea bolnavilor.[79]
- medic psihiatru). Cel mai tânăr fiu al profesorului Michael Kloos, Gerhard, s-a născut la Reghin, pe 3 mai 1906. Între 1939 și 1945 a fost director al căminului de îngrijire din Stadtroda, care era implicat, prin secția sa de copii, în acțiuni de eutanasiere. Între 1947 și 1951 a fost docent al facultății de psihiatrie a universității din Kiel[80]. Apoi a devenit director al spitalului din Göttingen, „aproape la fel de mare ca un oraş şi unul dintre cele mai cunoscute spitale din lume”[81], fiind doctor în medicină, director, profesor, doctor în ştiinţe umaniste. A fost autorul a numeroase lucrări de medicină, cursuri universitare de specialitate, după care s-a predat chiar şi în Japonia: Grundriss der Psychiatrie und Neurologie: unter bes. Berücksichtigung der Untersuchungstechnik. Din 1944 până în 1988 a apărut în 10 ediții și a fost revizuită de mai multe ori, ultima dată în Walter Simon; Aus der Psychiatrischen und Nervenklinik Kiel: Die Konstitutionslehre von Carl Gustav Carus mit besonderer Berücksichtigung seiner Physiognomik. Cu un cuvânt introductiv semnat de Karl Jaspers, Karger, Basel/New York 1951; Anleitung zur Intelligenzprüfung im Erbgesundheitsgerichtsverfahren: Din însărcinarea Biroului de cercetarea raselor din landul Thüringen, Jena. 1941. În 1943 fost reeditată cu subitlul und ihrer Auswertung. Apoi, a fost reeditată încă de trei ori, cu titlul Anleitung zur Intelligenzprüfung in der psychiatrischen Diagnostik în 1952, 1958 și 1965; Die Realitätsbewusstsein in der Wahrnehmung und Trugwahrnehmung: Aus der Psychiatrischen und Nervenklinik, Freiburg i. Br., G. Thieme, Leipzig 1938; Die psychische Symptomatik der Lungentuberkulose. Cu Erwin Näser, Berlin 1938. El s-a căsătorit cu o contesă, cu Doris von Posadovisky-Wechner, dintr-o familie străveche. Aceasta a studiat filosofia şi i-a dăruit 4 fiice[82]. A decedat la 22 aprilie 1988 în Göttingen.
Kloos Karl (1902-1968, prim procuror, Înalt Consilier), fiul profesorului de desen la liceul german din Reghin, Michael Kloos,a plecat din Reghin deja din 1912 și a ajuns prim-procuror la Graz, doctor în științe juridice, a fost căsătorit cu o braşoveancă, iar apoi cu o femeie din Graz. A avut doi copii, Horst și Günther. A fost fratele lui Kloss Gerhard, medic nazist la Göttingen[83].
Kohl Stefan (1922-1998, taxiderm). S-a născut la Reghin la 30 iulie 1922, a studiat la școala evenghelică (1929-1937) din orașul natal. A practicat taxidermia, fiind ucenic la Tg.-Mureș și Reghin, apoi în 1949 a fost preparator la muzeul de vânătoare din Focșani. Între 1949 și 1951 a lucrat independent, apoi, până la pensionarea din 1982, ca preparator în Reghin. În această perioadă a înființat un muzeu de științe naturale, care a devenit treptat unul dintre cele mai importante de acest profil din România. În paralel, a activat și ca ornitolog. Rezultatele muncii sale au fost prezentate în 120 de limbi la diferite simpozioane științifice, el fiind autorul a două cărți: Die Ornis Siebenbürgens (Păsările Transilvaniei – 1988) și A karpati baramedverol (Despre ursul brun carpatin – 1997). A fost membru al Societății Ornitologice Române și din 1942 observator al Institutului Ornitologic din Ungaria. Muzeul organizat de el la Liceul Nr.2 din Reghin cuprinde peste 90% din ornitofauna României, fiind al 4-lea ca mărime din România și cu cea mai bogată colecție de schelete. El a organizat de asemenea și fanfara orașului, în 1945, fiind dirijorul acesteia. A decedat la 24 martie 1998[84].
Kosch Erwin (1898-1973 Avocat), s-a născut în Reghinul-Săsesc la 26 iunie 1898 într-o veche familie de meșteșugari. A frecventat școala primară și liceul inferior în orașul natal, apoi treapta superioară de liceu la Sighișoara, unde a trecut examenul de maturitate în 1916. În primul război mondial a fost ofițer de rezervă și a fost distins. După 1919 a intrat în serviciul activ al armatei române. Apoi a început studiile la Cluj și a obținut diploma de stat la Universitatea din Cernăuți. În anii 20 ai secolului trecut a făcut parte din Consiliul Orășenesc Reghin și din Consiliul Județean. În cadrul bisericii evanghelice a fost presbiter, curator și membru al consistoriului național din Transilvania de Nord (după 1940). De la sfârșitul anului 1931 până în 1944 a fost avocat în Reghin, iar după evacuare s-a stabilit pentru o vreme în Austria, împreună cu soția Grette și fiica Irmgard. În anul 1950 s-a mutat în Germania Federală, la Uhlenhorst, unde a lucrat de asemenea ca avocat. În cadrul Landsmannschaft-ului săsesc din Germania Federală, a activat în conducerea grupului din Landul Nordrhein-Westfalen.[85]
Laurentzi Melitta (1896-1989, învățătoare) s-a născut la Reginul-Săsesc în anul 1896, nefiind căsătorită, și-a dedicat viața educării copiilor și întreținerii mamei, cu care a emigrat în 1944 în Austria. Ei i se datorează formarea a numeroase generații de elevi, care au devenit mai apoi oameni celebri în viața politică, economică și culturală a țărilor de adopție. S-a implicat de asemenea în activitățile asociațiilor feminine din Reghin, în munca de ajutorare a emigranților din Austria. Din necrologul dedicat ei, în august 1968 după decesul învățătoarei, rezultă că ar fi întocmit o istorie a școlii germane din Reghin. De asemenea, a oferit profesorului Holzträger date referitoare la dialectul săsesc reghinean, pentru întocmirea lucrărilor sale filologice[86].
Maurer Georg (1907- 1971 poet, filolog). S-a născut la 11 martie 1907 la Reghinul-Săsesc, ca fiu al capelmaistrului Georg „Kakos” şi al Emmei, născută Mühsam, iar dupa mutarea familiei la Bucuresti, în 1911, urmează acolo cursurile școlii primare și gimnaziale în limba germană. Între 1926 și 1934 studiază la Berlin, apoi la Leipzig (istorie și filosofie). În 1936 publică volumul de poezie „Ewige Stimmen”. Pentru volumul “Gesänge der Zeit”, publicat in 1948, a primit premiul literar al orașului Weimar. Din 1955 este profesor la institutul de literatură din Leipzig. După publicarea mai multor volume de poezii a primit premiul Johannes Robert Becher în anul 1961. În 1964 primeste premiul orașului Leipzig iar in 1966 este ales ca membru al Academiei RDG. A tradus numeroase lucrări literare din româna în limba germană, a fost publicat în multe reviste literare din România. Moare la 4 august 1971 în Leipzig.[87] Volumele ediate de Maurer: „Ewige Stimmen“, poezii, Leipzig 1936; „Gesänge der Zeit“, Imnuri și sonete Leipzig 1948; „Barfuß” de Zaharia Stancu, Traducere 1951; „Zweiundvierzig Sonette“ Aufbau Verlag Berlin 1953; „Die Elemente“, Gedichte Insel Verlag Leipzig 1955; „Gedichte aus zehn Jahren“, Verlag Volk und Welt Berlin 1956; „Der Dichter und seine Zeit“, Berlin 1956; „Eine stürmische Nacht“ de Ion Luca Caragiale (Traducere dupa “O noapte furtunoasa) 1956; „Lob der Venus“, Sonete, Berlin 1956; „Poetische Reise“, Berlin 1959; „Das Lächeln Hiroshimas“ de Eugen Jebeleanu, traducere,1960; „Ein Glückspilz“ de I.L.Caragiale, traducere, 1961; „Dreistrophenkalender“, poezii, Halle 1961; „Das Unsere“, în „Neue deutsche Literatur”, Heft 8 1962; „Gestalten der Liebe“, poezii, Halle 1964; „Stromkreis“, poezii, Leipzig 1964; „Im Blick der Uralten“, poezii, 1965; „Gespräche“, poezii, Halle 1967; „Essay I“, Halle 1969; „Kreise“, poezii, Halle 1970; „Erfahrene Welt“, poezii Halle 1972; „Essay II“, Halle 1973; „Ich sitz im Weltall auf einer Bank im Rosental“ (editor Eva Maurer) 2007[88].
Meltzl Hugo Carl von Lomnitz (1846-1908, filolog) a fost al doilea fiu al lui Samuel Traugott Meltzl von Lomnitz şi a soţiei sale Mathilde Julie Bogner, născut la 31 iulie 1846 în Reghinul Săsesc. A studiat în Reghinul-Săsesc, Cluj, Bistriţa, şi filosofia şi teologia la universităţile din Leipzig şi Heidelberg. La vârsta de 26 de ani, a fost chemat la nou întemeiata universitate Franz Josef I din Cluj (1871), la catedra de limba şi literatura germană. La Bistriţa, s-a căsătorit cu Hermine Berger. A întreprins numeroase călătorii în străinătate şi a fost un scriitor activ. Ca şi coeditor şi conducător al revistei Acta Comparationis în 20 volume (revistă pentru istoria comparată a literaturii) a activat între anii 1877-1888 cu succes în mod deosebit pentru recunoaşterea mondială a lui Petöfi şi Schopenhauer[89]. A scris peste 120 de articole in diferite limbi, din care merita a fi mentionate: “Stellung, Mass und Methode der Philosophie in der Gymnasial Pädagogik” (Leipzig, 1882); “Schopenhauer bölcselmi elodei”, (1875); „Akademisch-philosophische Sänge und Klänge” (Leipzig, 1877); “Die Rätsel und Vexierpoesie der Szekler” (Cluj, 1878) [90].
Meltzl Oskar (1843-1905, jurist, economist si istoric), născut la Reghin. Dupa absolvirea școlii primare din orașul natal, a urmat gimnaziul din Bistrița, apoi academia de drept de la Sibiu, unde a promovat în 1866. După obținerea doctoratului la Budapesta și a încheierii practicii juridice, a ajus profesor la aceeași academie sibiană, unde a lucrat până în 1886. Este ales deputat de Sibiu, face parte din diferite comisii, din redacția cotidianului „Siebenbürgisch-deutsches Tageblatt“, iar din 1898 este director al Bancii Agricole din Sibiu. A scris și publicat numersoase studii și articole științifice și de popularizare axate pe tematica istoriei economice (Über Gewerbe und Handel der Sachsen im 14. und 15. Jahrhundert, Hermannstadt, 1892; Über den kaufmännischen Fachunterricht, Bratislava, 1892; Über gewerbliche Produktionsgenossenschaften, Bratislava, 1893; Das Zoll- und Handelsbündnis mit Österreich, Bratislava, 1896); drept (Die Stellung der Siebenbürger Sachsen in Ungarn). Cea mai importantă lucrare a sa, Statistik der sächsischen Landbevölkerung in Siebenbürgen, publicată în 1886, cuprinde 396 de pagini și este rezultatul unei cercetari ample de arhiva și teren alcătuită dupa o muncă efectuată în 227 sate din Transilvania, oferind cercetatorului de azi o importantă sursă de documentare pentru istoria Transilvaniei în cea de-a doua jumătate a secolului al 19-lea. A decedat la 1 decembrie 1905.[91]
Meltzl Samuel (1815-1870, primar, agronom). După absolvirea școlii primare în orașul natal, a urmat gimnaziul evanghelic din Sibiu, apoi cursuri de drept la Cluj. La 1849 este primar al Reghinului, la 1850 este inspector într-o comisie funciară. A vrut să înceapă comerţul cu buşteni mari şi groşi, ceea ce nu s-a mai întâmplat până atunci; fiind singur, şi Mureşul neregularizat, nu a reuşit în întreprinderea sa. După 1861 începe o activitate pomicolă la Turda, dar și de fabricant de rachiu și bere. În 1871 îi apare la Sibiu cartea sa dedicată studiului pomiculturii, Anleitung zur Obstbaumzucht, populäre Darstellung der siebenbürgischen Verhältnisse, în care abordează diverse probleme ale cultivarii și îngrijirii pomilor fructiferi.[92]
Müller Arnold (1884-1934, entomolog). S-a născut la 1 iulie 1884[93] la Reghinul-Săsesc, unde a urmat cursurile școlii primare, apoi pe cele medii la Bistrița, iar cele superioare la Cluj, Berlin, Kiel, Viena și Jena. S-a specializat in domeniul entomologiei, efectuând numeroase călătorii de cercetare în Europa, Asia și Africa. În cadrul unei călătorii de studiu în Bulgaria, suferă un atac de cord care-l va marca pe toata viața, iar aceasta boală de inima i-a si cauzat moartea, survenita la 11 aprilie 1934. Dupa un stagiu de un an ca profesor la Reghin, ajunge la catedra de biologie a scolii reale din Sibiu. Aici a devenit membru activ al „Siebenbürgischer Verein für Naturwissenschaften“, devenind redactorul sef al Anuarului Stiintific al Asociatiei[94]. A elaborat numeroase comunicari si referate stiintifice. In 1921 a descoperit in pasul Turnu Rosu specia de lacuste „Chortippus acroleucus Müller“. [95]
Müller Gustav (1881-1973, Maistru constructor), a adus cu el la emigrare, în 1962, un valoros material istoric cu privire la biserica săsească, cu colectarea căruia a depus mari eforturi în ultimii ani. El a locuit la căminul transilvănean din Gundelsheim/Neckar[96]. A publicat o descriere a bisericii evanghelice, Die evangelische Kirche von Sächsisch-Regen, în Siebenbürgisch-Sächsisches Hauskalender/Jahrbuch, in1965, aceasta fiind cea mai importanta lucrare dedicata acestei constructii a Reghinului de pana acum.[97] În afară de monografia bisericii, el a mai scris: “Ergänzungen zu der evangelischen Kirche in Mühlbach” (1966); “Die evangelische Kirche St. Bartholomä in Kronstadt (1967); “Römisch-katholische Kirche in Gundelsheim a.N” (1966); “Stiftskirche in Wimpfen im Tal (1966); “Stiftskirche in Öhringen” (1967); “Kulturleistungen der Siebenbürger Sachsen und die Ostedeutschen“[98].
Nikolaus Heinrich (1879-1962, preot) s-a născut la 25 Mai 1879 în Cenade, ca fiu al notarului Mathias Nikolaus (1840-1888) și al Mariei (1840-1893, născ. Hermann). Deja de la vârsta de 14 ani a devenit orfan de ambii părinți. pentru finanțarea studiilor s-a bucurat de ajutorul fratelui său, Ing. Hermann Nikolaus, din Viena. A absolvit liceul la Sibiu. Talentatul elev a atras atenția episcopului Müller, care l-a luat în cercul protejaților săi. Heinrich Nikolaus a studiat apoi la Königsberg și Cluj. Ca membru al Asocțiației Studenților Germani (Vereins Deutscher Studenten – VDSt) a luat contact cu numeroși bărbați ai acelei perioade. În 1904 a devenit director al școlii din Nocrich, iar după căsătoria sa cu Hedwig Fuchs a fost ales preot la Axente Sever (Frauendorf). Primul său fiu, Heinz, născut în 1906, a fost bolnav de poliomelită. Datorită necesității îngrijirii acestuia, s-a mutat predicator cu familia la Sibiu. În 1913 se naște Günther (care după 1945 a ajuns medic stomatolog la Salzburg), în 1923 se naște fiica Ilse, iar în 1924 îi moare soția. În anul 1926 a fost ales preot paroh la Reghin. Între el și această comunitate s-a născut o strânsă legătură de încredere, datorită activității sale destoinice. În anul 1928 s-a căsătorit cu Hermine Kraft, care venea cu fiica ei, Annemarie, „Peterlein“. După moartea preotului Klemens, el este ales decan cercual și după ce Transilvania de nord a fost cedată ungariei, în urma arbitrajului de la Viena, el a devenit vicar general. După prăbușirea din 1944 el a fost evacuat împreună cu comunitatea sa și cu populația de etnie germană din nordul Transilvaniei. În anul 1945 a devenit preot ajutant în Zell am See, Austria, iar din 1955 a trăit până la moarte, împreună cu soția sa, la căminul de bătrâni din Purkersdorf. La 29 ianuarie 1962 a fost înmormântat la Purkersdorf.[99] În perioada petrecută la publicat o lucrare de referință referitoare la istoria preoților evanghelici din Reghin: Die deutsche Plebane und die Pfarer der Stadt Sächsisch-Regen, publicata în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, Bd. 5O, p. 517-532[100].
Orendi Johann (1783-1853, preot) născut la 24 noiembrie 1783 în Reghin. In 1804 absolvă liceul din Sighişoara, apoi din 1805 este la universitatea din Bratislava, iar din 1806 rector în Reghin. În 1829 este decan la Reghin. A fost căsătorit de două ori. Moare la 28 aprilie 1853 în Reghinul Săsesc.[101] Si-a publicat amintirile din timpul revolutiei de la 1848, sub titlul “Leidensgeschichte von Sächsisch-Regen im Jahre 1848-1849″ în revista “Kronstädter Blätter für Geist, Gemüth und Vaterlandskunde” (Brasov, 1855), precum si unele lucrari despre istoria bisericii evanghelice din Reghin[102].
Orendi-Hommenau Viktor (și Victor) Publicist, poet, politician cultural, s-a născut la 13 iunie 1870 la Dumbrăveni, ca fiu al profesorului de pian Wilhelm Orendi și al Jeanettei Farkas Edle von Hommenau.Orendi, care se enumeră printre cei mai prolifici publiciști și poeți de limbă germană ai Banatului din perioada antebelică, a fost autodidact; a absolvit un curs de peadgogie în mod privat. Poezia lui se încadrează în literatura romantizatoare, în timp ce publicistica lui este impregnată de accentele luptei naționale a poporului german din Banat împotriva maghiarizării. În anul 1894 Orendi a editat în Tg.Mureș foaia „social-beletristică” de scurtă durată „Das kleine Universum”. Un an mai târziu a devenit editorul publicației reghinene „Sächsisch-Regener Wochenblatt“ (1895/96) și a activat ca și publicist liber. Poeziile sale din acei ani au apărut în volumul „Blätter und Blüten“ (1896). La Timișoara a început prin editarea cotidianului „Deutschen Tagblatts für Ungarn“ (1902) lupta sa împotriva naționalismului maghiar, care amenința să asimileze minoritatea germană. Poziția sa opozițională lipsită de compromis, pe care a manifestat-o în timp ce conducea pulicațiile „Deutsch-ungarischer Volksfreund“ (săptămânal, 1903-19) și „Von der Heide“ (lunar, 1909-19, 1922-27, 1937), i-a adus procese de presă, pedepse cu închisoarea și amenzi. Pe lângă aceasta, Orendi a activat și ca traducător și om de cultură. Cea mai importantă realizare culturală a sa a fost revista lunară „Von der Heide“. Fiind singura publicație de limbă germană din Banat în primul sfert a secolului XX, ea a avut menirea să susțină activitatea scriitorilor germani din Banat și să păstreze germanitatea în acest spațiu. Ca și angajat al revistei „Heide“, Orendi a avut de partea sa numeroși autori celebri ai timpului său, printre care Josef Gabriel cel Batrân, (1853–1927), Otto Alscher (1880–1944), Nikolaus Schmidt (1874–1930), Franz Xaver Kappus (1883–1966) și Adam Müller-Guttenbrunn (1852–1923). Acoloa atras și numeroși scriitori sași din Transilvania, ca și din Austria și Germania. A fost unul din inițiatorii „Ligii Germano-Șvăbești” (1919) iar după alipirea Banatului la România a fost numit comisar de examinare al școlilor germane din Banat, după ce încă dinainte de 1918 cooperase cu mulți oameni politici români din Banat și a activat ca mijlocitor înter literatura și cultura română și cea germană. După mutarea sa la București în 1934, s-a retras treptat din viața politică. În 1932 a fost consilier ministerial honoris causa; Membru al Asociației Scriitorilor Germani și Austrieci; membru de onoare al Societății Cultural-Politice Germane (Leipzig, 1930) și al Ligii Academice „Tânăra Românie“ (Viena, 1930); A primit medalia de aur pentru Știință și Artă „Bene Merenti“ Clasa I (1924); Medalia de argint a Academiei Germane din München; „Crucea de cavaler al Ordinului Coroana României” (1928). A decedat la 21 februarie 1954 la București. Opere: „Das Heidebuch“, 1919; „Literarische Skizze“, 1921; „Aus Licht und Leid, Ausgewählte Gedichte“, 1922; „Literatur und Volkskunst der Rumänen“, 1928; „Was ich an dem Rand schrieb, Skizzen und Aphorismen“, 1930; „Michael Eminescu, Ausgewählte Gedichte in deutscher Übersetzung“ 1932[103].
Plesch Erhard („Buba”, 1910-1977, avocat, om politic) născut la Reghinul Săsesc la 7 aprilie 1910[104]. A urmat cursurile primare la Reghin, apoi cele liceale la Sighisoara si cele universitare la Facultatea de drept din Cluj. Dupa o scurta perioada in care a lucrat ca avocat la Reghin, a intrat in cariera politica la Sibiu, de unde a fost deportat in URSS, la incheierea celui de-al doilea razboi mondial. Întors din deportarea sovietică, s-a aşezat în Germania, la München, unde a lucrat la biroul de personal al unei mari întreprinderi, moment în care a început colaborarea cu Herwart Scheiner în „Verband der Deutschen in Rumänien” în vederea ajutorării refugiaţilor saşi, ca şi a emigraţiei române, fiind în legătură cu trimisul României la Berlin de pe vremea regimului Antonescu, Ion Gheorghe[105]. Apoi a activat ca funcţionar la oficiul pentru primirea refugiaţilor germani din România, la München[106]; a fost ales în 1955 ca al 2-lea deputat federal în Germania, din partea saşilor transilvăneni[107]. În 1958 a fost ales la Mannheim preşedinte al Landsmannschaft-ului[108], căruia „i-a dat o nouă formă de organizare acţionând decisiv pentru emigrarea germanilor din România” (W. Bruckner)[109]. În 1960, Plesch Buba a fost chemat în consiliul pentru problemele refugiaţilor în guvernul Bavariei, pentru 3 ani, de către ministrul de stat Stain Walter[110]. Dotat cu o energie şi o capacitate de muncă ieşite din comun[111], a fost una dintre cele mai importante personalităţi ale saşilor din perioada postbelică, acţionând în permanenţă pentru binele poporului său răspândit în Europa şi în America. A acţionat de asemenea pentru îmbunătăţirea relaţiilor dintre R.F.Germania şi România, scop pentru care a întreprins o vizită în Transilvania şi la Bucureşti în 1973, pentru a se întâlni cu reprezentanţi ai autorităţilor culturale şi politice române, ca şi cu cei ai bisericii evanghelice[112]. Întreaga lui activitate în Germania în această funcţie a fost impregnată de dorinţa ridicării bunăstării saşilor emigraţi şi a ridicării conştiinţei de sine a acestora[113]. Cel mai mare gând al vieţii lui a fost „ideea necesităţii existenţiale a comunităţii saşilor de peste graniţe şi continente”[114]. Împreună cu ministrul de externe Dr.Gerhard Schröder (1961-1966) a încercat forţarea emigrării saşilor, propunând o cotă de mărci pentru fiecare refugiat (s-a obţinut pentru aceasta suma de 600 milioane DM din partea Bundestag-ului)[115].
Reissenberger Wolfgang (1914-1989, medic, scriitor). Născut la Mediaș, 10 octombrie 1914, a copilărit la Reghin. După absolvirea școlii în Reghin, a urmat liceul St. Ludwig Roth din Mediaș, apoi medicina la Graz, unde a cunoscut pe Gertraut Rintelen, cu care s-a căsătorit. S-a stabilit în Austria înainte de emigrarea din 1944. doctor în Graz din 1959[116], s-a aflat în conducerea asociaţie saşilor ardeleni din Steiermark[117]. În volumul autobiografic Das verlorene Paradies. Erinnerungen an eine siebenbărgische Jugend descrie viața socială și relațiile interetnice din Transilvania interbelică. Orașul Reghin este descris în capitolul Die Kleinstadt Sächsisch-Regen (Reen), unde este redată pe scurt întemeierea germană a localității, apariția meșteșugurilor și fondarea școlii germane cu 300 de ani înainte de cea românească. Micul oraș al copilăriei sale număra aproximativ 14000 de locuitori, el fiind populat de germani (centrul și străzile adiacente), maghiari (mai ales în Reghin-Sat și spre Suseni), evrei (în centru), români și țigani (situați mai ales la periferii, ei locuiau în colibe de lut). Pe culoarul Mureșului era practicat plutăritul, lemnul fiind transoportat spre Ungaria, Austria, chiar Italia, Turcia, Bulgaria, uneori Asia și Africa. În centrul orașului se desfășurau târgurile săptămânale, în care erau aduse produse agricole și meșteșugărești și erau organizate bâlciuri unde se distrau copiii înainte de a pleca la înot pe Mureș în verile toride. La marginea de sus a pieței erau aduși urși care dansau într-un țarc, spre deliciul târgoveților. Alături de vânzătorii de textile, obiecte de olărit și de vase de lemn, se așezau ghicitorii cu cărțile și biletele lor de noroc. În fața casei părintești a autorului se afla târgul de păsări (Hühnemuerk). În apropierea casei, birtașii se arată satisfăcuți de vânzările de spirtoase de peste zi. Autorul descrie apoi liniștea de după închiderea târgului, cu porumbeii care se adună pentru a ciuguli grăunțele rămase și cu curățitorii care-și duc treaba. În trecerea anilor, autorul constată dispariția caselor, viilor, a ”villei Hannchen” și a altor locuri dragi, odată cu dispariția prietenilor copilăriei. Nu este trecută cu vederea nici vechea școală, pe care Reissenberger o regăsește pustie la revenirea la locurile natale; redă ascunzătorile școlii, unde consumau pe ascuns dulciuri, și mai târziu țigarete. Autorul este cuprins de nostalgia locurilor natale, a anilor copilăriei. A decedat pe 22 iunie 1989 la Graz[118].
Rösler Alfred Otto (1889-1953, prof.univ.dr.med) născut la Reghinul Săsesc la 10 mai 1889. A obținut „venia docendi” la Facultatea de medicină a Universității din Graz în 1921. Profesor la facultatea de medicină a universităţii din Graz, din 1948. A decedat la 4 februarie 1953 fiind înmormântat în Graz. Nu a făcut parte din cei refugiaţi în 1944[119].
Rösler Gustav (1887-1959, profesor, consilier guvernamental), a fost profesor de istorie la liceul Honterus din Brașov și Consilier în Ministerul Culturii al României. Născut la Reghinul-Săsesc, a urmat primele clase primare la școala germană, apoi s-a înscris la liceul maghiar din Orăștie, unde a trecut și examenul de maturitate, apoi a ajuns student al universitățiilor din Heidelberg, Cluj și Marburg, unde a urmat cursuri de filosofie și teologie. În primii ani de activitate a fost profesor la Reghin, apoi la Brașov, la gimnaziul Johannes Honterus. În Brașov publică prima sa lucrare de istorie, „Unsere sächsischen Gemeinden. VIII. Sächsisch-Regen“[120], tratează influența factorilor geografici asupra istoriei Reghinului. În cea mai importanta lucrare a sa, Zur Geschichte der Stadt Sächsisch-Regen (Reen) und ihrer sächsischen Umgebung bis zum Aussterben der Arpaden[121], tratează istoria Reghinului și a zonei înconjutătoare pentru perioada secolelor 11-14[122]. În 1929 a fost inspector școlar al bisericii evanghelice din România[123].
Rösler Julius (1877-1966, industriaș) s-a stabilit la Graz în 1896, iar din 1902 a devenit membru al Asociaţiei Saşilor Transilvăneni unde, după 30 de ani a obţinut calitatea de membru de onoare, în 1951 medalia de argint iar în 1957, titlul de nobil al Asociaţiei, pe care i l-a înmânat în mod festiv dr. Otto Göllner în fruntea unei delegaţii de cinci persoane. A devenit proprietarul unei fabrici din Graz. El este fratele profesorului universitar Dr. Otto Rösler[124] şi a profesorului Rösler de la Liceul Brukenthal Sibiu[125]. A decedat la 19 mai 1966 la Graz.
Scheerer Sepp (1908-1986, preot), a obţinut decoraţia de argint pentru servicii aduse Republicii Austria, ca şi o distincţie pentru „implicare personală”[126]. Fiind al doilea vicepreşedinte al comitetului de ajutor, a preluat, pe 29 septembrie 1957 demnitatea de preot la Mainz. s-a născut la 1 noiembrie 1908 la Großau (Cristian), lângă Sibiu, ca fiu al rectorului școlii de acolo. A fost sfințit ca preot în martie 1934, la Reghin, după care a devenit preot la Batoș. În Mainz și-a început activitatea de preot la parohia Lukasbezirk, fiind și membru al Asociației Gustav Adolf, ca și a unor comitete de ajutor pentru sașii din Transilvania. În 1975 s-a pensionat, retrăgându-se la Swisttal-Morenhoven, lângă Bonn, unde a și decedat la 25 august 1986. [127].
Schell Andreas (1897-1984 croitor), născut la Reghinul Săsesc în 10 octombrie 1897, maistru croitor[128], s-a stabilit în Austria[129]. Preşedintele Landsmannschaft-ului din Austria s-a retras din funcţie, în 1959, devenind preşedinte de onoare[130]. A fost unul dintre cei mai importanţi lideri ai reghinenilor emigraţi, atât în timpul evacuarii cât şi în perioada de după aşezarea în noile ţări.[131] A fost căsătorit cu Herta, născută Matheis din Bistrița (1930-1999)[132].
Schiffbäumer Grete, „Baba“ (1915-2003, artist) s-a născut la Reghinul Săsesc în 1915 şi a părăsit oraşul în septembrie 1944; s-a stabilit în Austria[133], iar din 1956 s-a mutat din Kitzbühel din Tirol la în apropiere de fratele ei Mucki la Wittlensweiler în Schwarzwald şi a obţinut acolo un post de învăţătoare[134]. A predat în mai multe şcoli, în special la Reutlingen. S-a preocupat în paralel cu pictura de mobilier, făcând excursii în satele săseşti pentru a se inspira. A fost distinsă cu medalii din partea organizaţiilor săseşti, ca răsplată pentru activitatea ei[135]. A decedat la castelul Horneck din Gundelsheim in 2003.
Schuller Georg (1714-1781, preot evanghelic) „Pe 18 septembrie 1781a decedat dl. Georgius Schuller, preot local şi [a fost] îngropat pe 19 septembrie sub amvon în biserică”[136]. Schuller s-a aflat în tagma erudiţilor; bătrânii povestesc că, după moartea superintendentului Georg Jeremias Haner în 1777, cei din Biertan au venit la Reghinul Săsesc pentru a-l cunoaşte şi s-au exprimat, că vor să-l propună de episcop, dar preoteasa a refuzat, deoarece era paralizată[137].
Schuller (Schullerus) Georgius s-a născut la 7 iunie 1714 la Reghinul Săsesc. A studiat între 1729 şi 1731 la Tg-Mureş, din 21 ianuarie 1732 până în 1735 la Gimnaziul din Sibiu (potrivit matricolelor gimnaziului), din 1735 rector în Reghin, din 1737 la Universitatea Tübingen, Regna Transsylvanus, din 1741 preot în Württenberg, din 1741 rector în Reghin; din 8 aprilie 1743 predicator în Reghin, din aprilie 1749 preot la Ideciu de sus, din octombrie 1751 preot în Reghin, din 2 iulie 1761 demisionează ca sindicus, din 31 martie 1763 senior al capitlului, la 17 mai 1771 decan al capitlului Reghin, din 13 mai 1774, după moartea lui J. Adleff, preot la Petelea şi din nou decan; la 3 iunie 1776 demisionează din funcţia de decan. Moare la 18 septembrie 1781 în Reghinul Săsesc. La 19 septembrie 1781 este înmormântat în biserica evanghelică din Reghinul Săsesc. Soţia sa, Esther, a decedat la 22 ianuarie 1811 în Reghin, în vârstă de 89 ani[138].
Schuller s-a distins atât prin educaţia vastă, cât şi prin experienţă şi pioşenie. Reghinenii l-au numit Pavel al lor. Serviciul său de încredere, plin de obligaţie, vigilent, de-a lungul a 30 de ani (Clarissimus, Reverendissimus Dominus Georgius Schuller promotus ex ecclesia hac militante in ecclesiam triumphante Pastor Regnensis per XXX annos vigilantissimus, fidelissimus. Reener Matrikel din 19 septembrie 1781) se datorează ideii că el a cicatrizat treptat multiplele răni cu care i-a lovit vitregia vremii. Problema turcească, pentru care abia la sfârşitul secolului al 18-lea prinţul Eugen a găsit o rezolvare decisivă la Zentha, și pentru care victorie şi în biserica din Reghinul Săsesc s-a făcut un serviciu divin, fusese încheiată. Groaznicele epidemii de ciumă, care pustiiseră în ultima vreme până în interiorul ţării, şi care a subţiat mult şi populaţia Reghinului Săsesc, cauză pentru care mulţi saşi din Transilvania au migrat atunci spre Reghin (Alzner, Hameridner, Kroner, Klausenburger, Seibriger, Wermescher etc) şi nu în ultimul rând jafurile şi incendierile curuţilor, care au avut ca urmare un mare incendiu la 19 septembrie 1708, care a distrus biserica, şcoala, casa parohială, fortăreaţa, şi tot ceea ce se găsea în interiorul lor, a dus Reghinul aproape de nimicire.
Aşa s-a întâmplat, că biserica a putut fi refăcută doar în 1717 pentru strictul necesar, şi a fost zugrăvită în interior; ultimul lucru a fost făcut atât de temeinic, încât inscripţia aflată pe peretele sudic al navei a fost nimicită. Biserica, lambrisată în această perioadă, îşi obţine abia în anii 1777 şi 1778 actuala boltă şi în locul transeptului nordic şubrezit apare construcţia nouă, mai puţin potrivită ca stil, a „galeriei înalte de trei etaje”. În acelaşi timp cu renovarea bisericii se construieşte la 1778 clădirea aflată lângă casa parohială, în partea de nord-est a vechiului zid de incintă, spaţiu în care îşi aveau locuinţele rectorul, conrectorul şi clopotarul.
Cu expunerea orgii cu 20 de registre, vechea biserică era redată cetăţenilor, spre marea lor bucurie. La 19 septembrie 1770 a sunat pentru prima oară noua orgă, deşi incomplet terminată, şi opt zile mai târziu, la 26 septembrie, odată cu sfinţirea bisericii, este sfinţită şi aceasta[139]. Construirea orgii a costat biserica 750 de florini ungureşti. În registrul bisericesc din 1776-1778 şi 1779 sunt menţionate următoarele posturi: constructorului de orgă Hann îi sunt plătiţi de două ori 300 florini =550 florini ungureşti; unui fiu al acestuia un cadou de 2,40 florini ungureşti, unei calfe un cadou de 4,80 florini ungureşti, pictorului 200 florini ungureşti.
Deja în primul deceniu al activităţii lui Schuller la Reghinul Săsesc, pare să se observe o creştere a populaţiei localităţii, fapt demonstrat şi de împrejurarea, că la propunerea lui Schullerus, se reocupă al doilea post de predicator, la 24 septembrie 1759, în duminica a nouăsprăzecea după Trinitatis, cu aprobarea Magistratului, a Comunităţii, a capitlului şi a superintendentului. Însuşi Schuller subvenţiona mult cu bani din taxe la susţinerea acestui al doilea, sau mai tânăr predicator, şi a cerut să i se dea acestuia o bucată de pământ din terenul său de la Beng. Postul l-a obţinut în aceeaşi zi rectorul Georg Philp. Cu puţin timp înainte, la 7 septembrie 1759, o scrisoare a nou-alesului superintendent Georg Jeremias Haner aduce vestea frumoasă, că priceputul strateg al Mariei Theresia, Laudon, îi învinse pe prusaci în sângeroasa bătălie de la Kunersdorf, pe 12 august, victorie pentru care armatele imperiale au cerut oficierea unui serviciu divin. Un alt eveniment plin de însemnătate pentru activitatea şcolară, pentru conduita în direcţia spirituală şi morală, a fost vizitarea bisericii la 22 noiembrie 1762 de către superintendentul Georg Jeremias Haner.
Încă dinainte avuseseră loc numeroase certuri pentru dijmă. Începutul l-a făcut primarul catolic în anul 1756, când a vrut să întrebuinţeze veniturile viei bisericeşti în scopuri laice, fapt pentru care preotul Schuller a făcut o opoziţie fermă, decisivă (primar catolic era Johannes Czobel – 1732-1787 – a venit la Reghin, conform legendei, îmbrăcat în birjar. Nu se ştie de ce şi de unde. Când a devenit primar în Reghinul Săsesc, a obţinut porecla „primarul-birjar”).
Din cauza imixtiunii plebanului catolic Michael Dobai în problema zeciuielii preotului evanghelic, preotul Schuller a trebuit să ceară protecţia Guberniului în 1778. Dăruirea lui Schuller pentru parohia reghineană a găsit şi aprecierea consistoriului superior, care l-a recomandat biertanilor pe poziţia a 5-a între cei 6 candidaţi la demnitatea de preot, dar prezenţa sa lângă soţia sa din Reghin l-a determinat să refuze postul (ea pare să fi fost paralizată). Preotul de Biertan îndeplinea în acelaşi timp şi funcţia de superintendent al saşilor transilvăneni.
Trei ani mai târziu, pe 18 septembrie 1781, preotul Georgius Schuller a trecut la cele veşnice[140].
Schuller Clothilde (1887-1975 Istoric) s-a născut în 1887 la Reghinul Săsesc. A scris un tratat despre istoria oraşului Reghin, ea fiind cunoscută ca istoric local cu o cunoaştere amplă, lucru demonstrat şi de colaborarea ei cu profesorul lingvist Krauss[141]. A fost una dintre cele mai cultivate personalităţi ale oraşului din toate tipurile, o adevărată enciclopedie vie, înzestrată cu o memorie fantastică. La emigrarea din 1944 preotul Heinrich Nikolaus spunea că „trebuie salvată în primul rând doamna Clothilde Schuller ca matricolă vie”. A colaborat esenţial la elaborarea lucrării „Wörterbuch der Nordsiebenbürgischen Handwerkssprache” a prof. Friedrich Krauss[142]. În Germania şi-a continuat munca pentru istoria Reghinului, ajutându-l pe Helmut Czoppelt la constituirea unei cronici de familie[143]. Schuller Chlotilde, a decedat la 1 Februarie 1975 la Schwannenstadt[144].
Schuster Heinrich (1857-1931, profesor, scriitor). Născut la Alțâna, azi jud. Sibiu, ca fiu al Karl (Carolus) Schuster, notar satesc, și al Katharinei Bayer, la 28 sau 29 iulie 1857. A studiat la scoala din satul natal, apoi la cea din Nocrich, urmand gimnaziul de la Sibiu, apoi, intre 1877 si 1881, teologia si stiintele clasice la universitatea din Viena. La Reghinul Sasesc a venit in 1886, ca profesor de limba latina, germana si istorie. In urma cercetarilor efectuate, a reusit sa publice cea mai importanta istorie a scolii germane din oras, si care poate fi considerata cea mai competenta istorie a invatamantului din Reghin din toate timpurile: “Das Sächsisch-Regener Gymnasium. Eine Kulturhistorische Studie”, in Programm des vierklassigen Gymnasiums in Sächsisch-Regen, 1889-1890, si “Die Geschichte des Sächsisch-Regener Gymnasiums“, in “Programul” aceleasi institutii, pentru anul 1894-1895. In anul 1904 a publicat in acelasi program catalogul bibliotecii gimnaziului evanghelic. Heinrich Schuster a avut si o bogata activitate literara, publicand incepand din anul 1902 o serie de novele, precum “Erzählung aus dem sächsischen Bauernleben (Kronstädter Kalender, 1902, Kronstadt); “Aus der Dorfstraße” (in Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt, 1903), apoi, in 1905 romanul “Martin Alzner”, (prima data in foileton, in Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt, apoi si in volum la Sibiu). Volumul a fost bine primit de critica de specialitate, fiind retiparit la editura Kriterion din Bucuresti in anul 1976[145].
Schwab Hugo Karl (1887-1944, general-locotenent), născut la 27 iunie 1887 în Reghinul-Săsesc, a fost fiul unui dogar. A absolvit patru clase gimnaziale în localitatea natală şi şcoala de cadeţi de infanterie din Sibiu cu rezultate foarte bune şi a fost recrutat la 18 august 1905 pentru regimentul de infanterie nr. 5 cu gradul de cadet adjunct de ofiţer în garnizoana Eger.
Decoraţii pe timp de pace: Crucea militară a Jubileumului; Medalia amintirii din Bosnia-Herţegovina.
La 24 noiembrie 1914, Schwab cade în prizonierat rusesc în Galiţia, de unde se întoarce în primăvara anului 1918. Este eliberat din prizonieratul rusesc din Siberia (lagărul Irkutsk). Rănit pe frontul de vest de la Verdun, Schwab vine în lazaretul din Budapesta.
La 4 iunie 1918 se prezintă la batalionul de rezervă al regimentului său din Szatmárnémeti ca repatriat. Schwab nu s-a întors ca invalid de schimb, ci a venit în patrie cu trenul prizonierilor de război austro-ungari ce se repatriau din Rusia după pacea de la Brest Litowsk.
După sfârşitul primului război mondial, în 1918, a trecut în armata română, iar la 17 iulie 1919 este numit deja ofiţer român. În 1935 este numit general de brigadă al Brigadei 9 infanterie şi mutat la Constanţa, ca general de divizie. Cu Divizia 9 infanterie Constanta Schwab merse în 1941 în campania contra Rusiei. În Crimeea a condus Corpul 1 român de munte ca şi comandant de corp (comandant general, corespunde gradului german de General de infanterie), care avea ca sarcină apărarea Crimeei şi eliminarea partizanilor. În 1944 comanda corpul 7 în Moldova de nord în apărare la Târgu Neamţ. Comandamentul său era la Mănăstirea Văratec. La 23 august 1944 ora 23, veni ordinul pentru încetarea focului. România a trecut de partea aliaţilor. În 24 august începe retragerea în direcţia Piatra Neamţ. Deoarece ruşii au încercuit deja armata română, le era clar tuturor ofiţerilor germani că vor cădea în prizonieratul rusesc. Generalul Schwab mergea în acelaşi automobil cu comandantul său de artilerie Generalul Cozma, şi în timpul mersului, fără să scoată un cuvânt, s-a împuşcat, la 24 august 1944 în jurul orei 10 a.m. Se afla, după cum s-a aflat mai târziu, pe lista rusească a criminalilor de război! Generalul Schwab este îngropat la mănăstirea Agapia din Moldova. Mormântul său poartă o cruce ortodoxă cu o tăbliţă din metal, pe care scrie: „Eroul General Hugo Schwab, mort la 24. 08. 1944“. Călugăriţele au spus că trupul a fost găsit într-o grădină din Humuleşti. Probabil că generalul Cozma, cu care el era în maşină, a debarcat cadavrul acolo[146].
Schwab Traugott (1894-1958, professor, director) născut la Reghinul Săsesc în 21 februarie 1894[147], a decedat în 1958, după o boală scurtă[148]. A muncit întreaga viaţă pentru Reghin. A fost profesor, director, conducător al Şcolii Pedagogice, care, după diktatul de la Viena a fost organizat la Reghin. El a constituit vecinătăţile săseşti ale reghinenilor din Germania, acasă fiind şi membru al consistoriului, inspector şcolar şi referent pentru învăţământ, precum și membru al consiliilor de conducere ale asociaţiilor sportive şi de gimnastică din Transilvania. În scurta sa activitate științifică, a publicat două studii remarcabile referitoare la istoria breslelor din Reghin: Die Geschichte die Sächsisch‑Regener Tschismenmacher‑Zunft aus Anlass der 6OO‑Jahrfeier, în Bistrizer Deutsche Zeitung nr. 59 si 60 din 1928; si, Zunftgeschichte der Stadt Sächsisch‑Reen în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, N.F. Bd. 5O, Hermannstadt, 1944, p. 496-515; În Austria, a devenit profesor la institutul pedagogic federal din Linz. Nu a intrat în pensie, decedând prematur[149].
Schwab-Wagner Emilie (1896-1980 Dr. med), s-a născut la Reghinul-Săsesc la data de 18 mai 1896, fiică a inginerului constructor Wagner. A studiat la școala din orașul natal, apoi școala de comerț în limba maghiară, în aceeași localitate. Nefiind mulțumită cu acestea, a studiat la Cluj medicina, pe care a absolvit-o în anul 1924 cu titlul de doctor în medicină. După încheierea practicii la spitalul din Mediaș, și laspitalul Charite din Berlin, a revenit la Reghin, unde a deschis un cabinet medical dotat cu aparatura cea mai modernă a epocii sale. A început ca medic pediatru și de femei, după care s-a extins și la diferite alte grupe de populație. În anul 1931 s-a căsătorit cu Traugott Schwab, directorul liceului reghinean. Neavând copii, au înfiat doi dintre cei trei fii al familiei de farmaciști reghineni Soos, pe care i-au adus apoi în Austria spre a le oferi o viață mai bună. Stabilită la Linz, și-a deschis un cabinet medical unde se îngrijea îndeosebi de refugiați. După moartea timpurie a soțului Traugott (1958) a locuit împreună cu sora sa, proaspăt refugiată din România, în așezarea transilvăneană de la Schwannenstadt[150]. Wagner-Schuller Emilie a decedat la 9 ianuarie 1980 la Schwannenstadt.[151]
Stugren Bogdan (1928-1993, biolog, prof.univ.dr.) S-a născut la 9 septembrie 1928 la Reghin, din un tată suedez și mamă ucraineană. A studiat la Reghin și la Cernăuți, iar din 1948 la Facultatea de Științe Naturale din Cluj, secția zoologie. Aici a devenit asistent, cu specialitatea herpetologie. Teza de doctorat a avut titlul „Variabilitatea și evoluția unor amfibieni și reptile din fauna României” (1962). El a studiat viața amfibienilor și reptilelor din diferite zone ale munților Carpați, ca și din zonele de mlaștină.
A avut o remarcabilă activitate științifică, redactând peste 60 de lucrări în domeniul ecologiei, fiind considerat drept fondatorul învățământului ecologic românesc. Cea mai importantă lucrare a sa, a apărut la Jena, în 1972, în fosta Germanie Democrată, având titlul Grundlagen der allgemeinen Ökologie (Bazele ecologiei generale). Aceasta a avut mai multe ediții și a fost tradusă și în română și polonă. Și alte lucrări s-au bucurat de un succes deosebit: Știința evoluției (1965), Evoluționismul în secolul 20 (1960), Maimuța înțeleaptă (1971), Ecologie generală (1975). A fost de asemenea coautor al unor lucrări de ecologie, botanică și zoologie. În 1985 a fost coautorul volumului Handbuch der Reptilien und Amphibien Europas (Manualul reptilelor și amfibienilor Europei), care a aărut la Bonn și Wiesbaden. În anul 1989 a fost numit profesor universitar. A fost distins cu premiul „Emanoil Teodorescu” al Academiei Române, a participat la numeroase congrese științifice internaționale. S-a stins din viață la 17 martie 1993.[152] În anul 2011 a fost publicat la Cluj-Napoca o carte în cinstea lui, de către Rakosi Laszlo și Laura Momeu, cu titlul: Prof.univ.dr. Bogdan Stugren. Volum comemorativ.
Valentin Frank (1590-1648, jude regal)se naşte la Reghinul Săsesc in 1590, ca fiu al primarului cu acelaşi nume[153]. La 21 martie 1625, la Sibiu, Valentin Frank este ales notar al Sibiului. La 8 martie 1623 este vilic, la 31 decembrie 1639 este ales primar provincial. La 15 iunie 1645 ales jude regal şi confirmat până la 1648. Valentin Frank a fost un om umblat, care a studiat la Viena şi Straßburg, a fost un an rector al şcolii din Sibiu, până ce a schimbat această funcţie cu una politica[154]. De la rectoratul liceului sibian a fost chemat în 1626 ca notar provincial, funcţie pe care a deţinut-o până la 1628. Din 1632 a fost vilic timp de doi ani. Când Agnethler a devenit la 1639 jude regal, el a obţinut consulatul la 29 decembrie, funcţie pe care a exercitat-o probabil până la 1645, deoarece pe 18 Cireşar i-a urmat lui Agnethler în funcţia de jude regal[155].
Wachner Hermann Traugott Emil (1890-1953, general-maior), născut la 21 octombrie 1890 în Reghinul Săsesc. Fiu al negustorului Hermann Wachner (Schwarzer Hund) şi a soţiei sale Louise Wermescher. Între 1896 şi 1904 urmează şcoala elementară şi gimnaziul inferior în Reghinul Săsesc. Între 1904 şi 1908 se află la gimnaziul superior din Sibiu. Între 1910 şi 1914 frecventează Universitatea din Budapesta, facultatea de drept din Eperjes şi a Universităţii din Cluj, unde promovează ca Dr. Juris. Între 1914 şi 1918 este preluat ca locotenent în rezervă şi practicant la Auditoriatul cezaro-crăiesc din Budapesta. Numit căpitan auditor. La sfârşitul războiului este la Sarajevo. Între timp, pentru o perioadă scurtă, pe frontul italian. Între 1919 şi 1922 se prezintă la armata regală ungară, ajungând în Szombathely (Steinamanger) general-maior auditor. Continuă ierarhia militară ajungând, între 1944 şi 1945, este General auditor în cel mai înalt tribunal militar. În 1945 cade în prizonierat rusesc, la est de Moscova, până în 1949. Întors la Budapesta, ajunge între 1949-1953 muncitor necalificat în Budapesta până la deportarea la Nagy-Léta, unde a lucrat ca muncitor de stradă şi în sfârşit ca muncitor constructor. Aici a murit, la 20 octombrie 1953 cu puţin înaintea celui de-al 63-lea an al vieţii[156].
Wagner Norbert Daniel (1875-1967, Dr.medic) s-a născut la Reghinul-Săsesc la 6 decembrie 1875, fiind fiul negustorului Georg Norbert Wagner și al Carolinei Hermine născută Schuller. Bunicul său a fost cunoscutul orator al orașului Daniel Schuller, care a scris o cronică a revoluției de la 1848/49 în Reghin. Începând cu anul 1914 a fost medic în Crucea Roșie. A fost de asemenea medic de școală, curator al comunității evanghelice, curator al cercului, președinte al Sächsisch-Regener Sparkassa AG. În toamna anului 1944 a părăsit orașul, lăsând în urmă o frumoasă casă pe strada G. Coșbuc. În anul 1951, la împlinirea a 50 de ani de activitate, a ieșit la pensie. Și-a continuat practica medicală în Hessen, unde a ținut și prelegeri la organizațiile de Crucea Roșie Germană. În 1956 a primit distincția “Goldene Ehrennadel des Deutschen Rotes Kreuzes für 40jährige Dienstleistung”. În anul 1959, la vârsa de 83 de ani, i s-a decernat medalia ”Crucea de onoare” a Societății germane de Crucea Roșie din Jügensheim, pentru merite deosebite. A decedat la 10 octombrie 1967[157].
Wagner-Regeny Rudolf (1903-1969, compozitor). S-a nascut la 28 august 1903 la Reghin, unde a urmat cursurile primare, apoi cele gimnaziale la Sighisoara (1920-1923), si continuand cu studii de muzica, specializandu-se in pian, la Leipzig, cu profesorii Robert Teichmüller, Stephan Krehl si Otto Lohse si la Berlin, cu Franz Schreker, Siegfried Ochs, Emil Nikolaus von Rezniek. In 1930 a obtinut cetatenia germana. Din 1947 pana in 1950 a fost director al conservatorului din Rostock, apoi profesor de compozitie la Berlin. Printre operele sale demne de mentionat se enumera: “Moschopuls” (1928, Gera), “Der nackte König” (1928 Gera), “Siganarelle oder der Schein trügt” (1929, Essen), “La Sainte Courtisane” (1930 Gera), “Der Günstling” (1935 Dresden) „Bürger von Calais“ (prezentata in premiera in 1939 la opera de stat din Berlin, sub bagheta dirijorului Herbert von Karajan), “Das Opfer” (1941, Sibiu), “Prometheus” (1959, Kassel), „Johanna Balk“ (1941, opera de stat din Viena), „Persische Epissoden“ (1963, Rostock), „Bergwerk zu Falun“ (1961, Salzburg), „Genesis“, „Jüdische Chronik“. A mai compus muzica instrumentala, precum si 10 lieduri pentru textele lui Bertold Brecht. Pentru opera sa compozitionala, a fost ales in anul 1968 ca membru al Academiei de Muzica al Republicii Democrate Germane, ca si al Academiei bavareze de Arte Frumoase. A mai fost distins cu premiul national al RDG, in 1955. In afara placii memoriale asezate pe o cladire invecinata casei sale natale, mai exista in Berlin-Adlershof o placa, pe casa Adlergestell 253, cu inscriptia: „In diesem Haus lebte und arbeitete von 1950-1969 der Komponist Rudolf Wagner-Regeny 28.8.1903-18.9.1969“. Si-a scris amintirile in „Erinnerungen und Notizen (1943-65)“ [158].
Weltzer Wigant (1925-2005, profesor). Născut la 1925 ca fiul profesorului de sport Gustaf Weltzer, descendent al unei familii prusace ce se stabilise la Reghinul Săsesc în secolul al XVIII-lea[159]; n-a luat parte la evacuare, fiind elev în şcoala militară; după întoarcerea din război, este muncitor agricol în Austria; în 1947 absolvă şcoala pedagogică din Bayreuth, activând din 1953 ca profesor de sport[160]. A fost coauthor al monografiei Reghinului-Sasesc din 1991, Sächsisch-Regen die Stadt am Berge. În paralel, din 1956 a fost corector la ziarul transilvănean de tineret[161]. In anul 2005 a publicat o lucrare dedicata invatamantului de limba germana din Ungaria: „Wege, Irrwege, Umwege.Schulen, Erziehungsheime und Erziehungsanstalten des Volksbundes der Deutschen in Ungarn – 1940-1944“[162].
***
Pe lângă aceștia, mai pot fi menționați alții, precum: Binder Alfred („der kleine Originalbaba”, pielar)[163], Binder Egon („Baba”, librar)[164], Erwin Emil (Inginer)[165], Fromm Gerhard (Industriaș)[166], Kaiser Hans[167], Kessel Riki,[168], Kloss Egon (pielar)[169], Wagner Heidi (sportivă)[170], cărora nu s-au găsit date mai amănunțite referitoare la biografia lor. Nu trebuie uitați nici primarii orașului, funcționarii Magistratului și ai Comunității, respectiv ai primăriei, și mai ales preoții, a căror prezentare necesită încă unele articole.
Evoluția profesională a acestor oameni se datorează în primul rând unui sistem educativ format din școală, biserică și familie. Rezultatele lor profesionale și sociale nu trebuie ascunse, ci prezentate în mod corect, deoarece acești oameni și-au pus amprenta asupra aspectului exterior al orașului Reghin.
Școala istorică românească naționalistă a prezentat adeseori în mod negativ imaginea maghiarilor și sașilor, respectiv a șvabilor din Transilvania și Banat. Contribuția lor la viața cultuală, socială, dar mai ales economică a orașelor din Transilvania nu poate fi însă trecută ușor cu vederea.
Personalitățile prezentate mai sus sunt doar câteva din cele cu care orașul Reghin se poate mândri. Fie că au fost medici, profesori, ingineri, ofițeri, avocați, artiști sau oameni politici, ei se constituie în modele pentru noi. Cunoașterea activității lor nu trebuie ocultată, istoria și faptele lor nu pot fi ascunse cu scopuri politice sau ideologice, doar pentru a demonstra că „noi am fost primii”. De asemenea, intelectualului nu îi pot fi impuse concluzii.
Mulți dintre acești oameni, care au făurit istoria Reghinului nu au avut realizări culturale și științifice sau politice, dar au pus seriozitate în tot ceea ce au făcut, confirmând astfel zicala, că omul sfințește locul. De aceea, oamenii au dreptul să știe.
[1] Pentru aceasta, a se vedea: Reinhard Alings: Monument und Nation: das Bild vom Nationalstaat im Medium Denkmal – zum Verhältnis von Nation und Staat im deutschen Kaiserreich 1871 – 1918. în Beiträge zur Kommunikationsgeschichte. Bd. 4, de Gruyter, Berlin,1996; Peter Bloch: Vom Ende des Denkmals. In: Friedrich Piel, Jörg Traeger (Editori): Festschrift Wolfgang Braunfels. Tübingen 1977, p. 25–30; Michael Diers (Coord): Mo(nu)mente. Formen und Funktionen ephemerer Denkmäler. Berlin 1993 (p. 179–189); Thomas von der Dunk: Das deutsche Denkmal. Eine Geschichte in Bronze und Stein vom Hochmittelalter bis zum Barock. Köln 1999; Beate Eckstein: Im öffentlichen Auftrag. Architektur- und Denkmalsplastik der 1920er bis 1950er Jahre. Hamburg 2005; Roger Fornoff: Mythen aus Stein. Nationale Monumente als Medien kollektiver Identitätsfindung im 19. und 20. Jahrhundert, în Jürgen Plöhn (coord): Sofioter Perspektiven auf Deutschland und Europa. Berlin 2006, p. 41–68; Georg Kreis, Zeitzeichen für die Ewigkeit. 300 Jahre schweizerische Denkmaltopografie, Zürich 2008, (540 p); Brigitte Hausmann: Duell mit der Verdrängung? Denkmäler für die Opfer des Nationalsozialismus in der Bundesrepublik Deutschland 1980 bis 1990. Münster 1997; Christoph Heinrich: Strategien des Erinnerns: der veränderte Denkmalbegriff in der Kunst der achtziger Jahre. Schreiber, München 1993; Herbert Jochmann: Öffentliche Kunst als Denkmalkritik. Studien zur Spezifik zeitgenössischer Kunst in Bezugnahme auf öffentliche Erinnerungszeichen. Weimar 2001; Wilfried Lipp (coord): Denkmal – Werte – Gesellschaft. Zur Pluralität des Denkmalbegriffs. Frankfurt a. M. și New York 1993; Ekkehard Mai, Gisela Schmirber (Editori.): Denkmal – Zeichen – Monument. Skulptur und Öffentlicher Raum heute. München 1989; Biljana Menkovic: Politische Gedenkkultur. Denkmäler: die Visualisierung politischer Macht im öffentlichen Raum. Wien 1998; Hans-Ernst Mittig: Das Denkmal, în Werner Busch, Peter Schmoock (Editori): Kunst. Die Geschichte ihrer Funktion. Weinheim, 1987, p. 457–489; Hans-Ernst Mittig, Volker Plaggemann (Editori.): Denkmäler im 19. Jahrhundert. Deutung und Kritik. Studien zur Kunst des 19. Jahrhunderts Bd 20. München 1972; Felix Reuße: Das Denkmal an der Grenze seiner Sprachfähigkeit. Sprache und Geschichte Bd. 23. Klett-Cotta, Stuttgart 1995; Helmut Scharf: Kleine Kunstgeschichte des deutschen Denkmals. Darmstadt 1984; Helmut Scharf: Zum Stolze der Nation. Deutsche Denkmäler des 19. Jahrhunderts. Dortmund 1983; Ulrich Schlie: Die Nation erinnert sich: die Denkmäler der Deutschen. Beck’sche Reihe Bd. 1469. Beck, München 2002; Peter Springer: Denkmäler der Avantgarde, în Wallraf-Richartz-Jahrbuch (1988): Rhetorik der Standhaftigkeit. Monument und Sockel nach dem Ende des Traditionellen Denkmals. Extras din Wallraf-Richartz-Jahrbuch XLVIII/XLIX. Köln 1988, p. 365–408; Hans-Georg Stavginski: Das Holocaust-Denkmal: der Streit um das „Denkmal für die ermordeten Juden Europas“ in Berlin (1988 – 1999). Paderborn, 2002; Corinna Tomberger: Das Gegendenkmal. Avantgardekunst, Geschichtspolitik und Geschlecht in der bundesdeutschen Erinnerungskultur. Bielefeld 2007; Eduard Trier: Das Denkmal ist tot, es lebe das Denkmal! Vorstellung einiger Denkmale der 80er Jahre, în Jutta Schuchard (Editori.): Vergänglichkeit und Denkmal. Beiträge zur Sepulkralkultur. Bonn 1985, p. 165–168; James E. Young (Hrsg.): Mahnmale des Holocausts. Motive, Rituale und Stätten des Gedenkens. München 1994; James E. Young: Formen des Erinnerns. Gedenkstätten des Holocausts. Wien 1997.
[2] Astfel poate fi înțeleasă și problema plăcuței de pe Școala germană din Reghin. Inițiatorii demersului nu s-au înșelat în această privință, deoarece este logic faptul că acest învățământ practicat în instituția respecitivă se adresa populației germane, care era singura îndreptățită să locuiască în orașe în urmă cu 550 de ani, românii nefiind prezenți.
[3] Cf. D. I. Rus, Influenţa factorului politic asupra denumirilor de străzi din Reghin, în Historia Urbana, vol. XV, Sibiu, 2007, p. 213-236.
[4] Cf. H. Czoppelt, Chronik der Stadt Sächsisch-Regen in Siebenbürgen /Rumänien, Siebenbürgische Bibliothek/Archiv, Nachlaß Czoppelt, A VIII, 169, Sächsisch-Regen, Band 4, II, fila 252.
[5] Cf. Unsere Toten, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 15-16, Stuttgart, 1959, p. 5; D.I.Rus,Contribuţii la cunoaşterea emigraţiei sașilor reghineni (1945-1965) Cluj-Napoca, 2005, p. 138-139.
[6] Cf. H.Czoppelt, Erich Alzner †, necrolog publicat în Siebenbürgische Zeitung din 31 octombrie 1987, p. 13; Rus,Contribuţii, p. 139.; Ernst Philippi, Wigant Weltzer, Sächsisch-Regen. Die Stadt am Berge, Bochum, 1991, p. 469;
[7] Cf. Vum Hihnemuerk , în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 5,1956, p. 3.
[8] Cf. Hans Werner Schroeder: Friedrich Benesch. Leben und Werk 1907–1991. Mayer, Stuttgart/Berlin 2007; Pfarrer und NS-Amtswalter: Friedrich Benesch, in Johann Böhm (ed): Hitlers Vasallen der Deutschen Volksgruppe in Rumänien vor und nach 1945.Frankfurt am Main 2006, p. p. 128 si urm; Johann Böhm: Fritz Benesch (1907–1991), Naturwissenschaftler, Anthropologe, Theologe und Politiker in: Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik. AGK-Verlag, Dinklage, Heft 1/2004, p.108-119; Rus,Contribuţii, p. 139-140.
[9] Cf. ***, Personalbestand der Universität Wien für das Studienjahr 1959/60, Hg. Rektorat der Universität, Wien, 1960.
[10] Cf.*** Die Siebenbürger Sachsen. Lexikon, 1990, p.95.
[11] Cf. Şt.Kohl, Helmut Czoppelt, în Reghinul Cultural, vol IV, Reghin, 1999, p. 275-276.
[12] Cf. Christian Czoppelt, Zum Gedenken an Helmut Czoppelt, in Siebenbürgische Zeitung, 44. Jg., 14, 1994, München, p. 16; Stefan Kohl: Helmut Czoppelt. In: Reghinul Cultural, Nr. II, Tg.-Mures, 1990, p. 275-276; Rus,Contribuţii, p. 144. ***, Lexikon der Siebenbürger Sashsen,, Thaur bei Innsbruck, 1993, p. 95.
[13] Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 11, 1958, p.7.
[14] Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 12, 1958, p.6.; D.-I. Rus, Sub semnul lui Marte, S. 452-453; Rus,Contribuţii, p. 144; Rus, Sub semnul lui Marte, p. 452-453.
[15] Cf. ***, Lexikon der Siebenbürger Sachsen, p. 107.
[16] Cf. E.Philippi, W.Weltzer, op.cit., p. 469.
[17] Informaţii furnizate de Wigant Weltzer, Rothenburg o.d.T, în anul 2005.
[18] Cf. Der Helich Krást kitt! în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 13-14, Stuttgart, 1958, p.1-2.
[19] Cf. „Die Weinlese”, o compunere şcolară de Pelsebutch Seppi, în Hihnemuerkt, nr. 17-18, p.15-17.
[20]Cf. „Die Schweineabtun“, de Seppi Pelsebutch, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 15-16, Stuttgart, 1959, p.9.
[21] Cf. „Die Verlobung”, o compunere de Pelsebutch Seppi, în Der Hihnemuerk, 19-20-21, p. 17-18.
[22] Cf. „Die Menadscherie“, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 13-14, Stuttgart, 1958, p.11.
[23] Cf. Rus,Contribuţii, p. 145
[24] Cf. Siebenbürgische Zeitung, 15 septembrie 1965, p.8.
[25]Cf. Rus, Sub semnul lui Marte, p. 458-459.
[26]Cf. Dr. Heinz Heltmann, Julius Fröhlich: Gefragtester Forstfachmann Siebenbürgens, in Siebenbürgische Zeitung, 14 martie 2006, p.1; Rus,Contribuţii, p. 147.
[27] În: Forstwissenschaftliches Centralblatt, 48. Jahrgang, Berlin, 1926, p. 305-318.
[28] Cf. Centralblatt für das geschichtliche Forstwesen, 50.Jahrgang, Wien, 1930, p. 1-17 und 49-65.
[29] În: Forstwissenschaftliches Centralblatt, 47. Jahrgang, Berlin, 1925, p. 199-206.
[30] Cf. Unsere Toten, în Hihnemuerk, an.3, nr. 9, p. 4. ***, Lexikon der Siebenbürger Sachsen, 1993, p. 134.
[31]Cf. Cf. Kirchliche Blätter, nr.29 din 19 iulie 1923, p. 291.
[32] Informație obținută de la: Bibliothek der Friedrich-Ebert-Stiftung, Sozialdemokratischer Pressedienst, 1946 – 1995 <http://library.fes.de/cgibin/populo/spdpd.pl?t_person=x&f_PNO=SP 012751:>.
[33]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 1, 1955, p. 5.
[34] Cf. Rus, Sub semnul lui Marte, p. 468-469.
[35] Winterhilfswerk des Deutschen Volkes (WHW) a fost în perioada nationalsocialistă o fundație publică de drept, care aduna ajutoare bănești și materiale pentru conaționalii nevoiași.(Cf. Herwart Vorländer: NS-Volkswohlfahrt und Winterhilfswerk des Deutschen Volkes, în Vierteljahrshefte für Zeitgeschichte 34(1986), p. 341-380).
[36] Cf. http://www.zinnenwarte.de/Transsylvania/H1.pdf
[37] Cf. Siebenbürgische Zeitung, 31. Martie 1966, p. 8.
[38] În anul 1882 a fost publicată la Viena o nouă ediție a acestei lucrări, ilustrată, de către Karl Graeser; trei ani mai târziu apare din nou volumul, sub titlul Haltrichs Märchen.
[39]Cf.Szabo Mihaly, Joseph Haltrich, în Reghinul Cultural, vol. II, Tg.-Mures, 1990, p. 143-145; Weltzer, op.cit, p. 233-235; ***, Lexikon der Siebenbürger Sashsen,, Thaur bei Innsbruck, 1993, p.171.
[40] Cf. Vum Hihnemuerk , înDer Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr.5, 1956, p. 3.
[41] Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 15-16, 1959, p.6.
[42]Cf. Verschiedenes, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 3, 1955, p. 8.
[43]Cf. Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 15-16, 1959, p.8-9.
[44]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 17-18, 1959-1960, p.6; Rus,Contribuţii, p. 151.
[45] Cf.Siebenbürgische Zeitung, 1 iulie 1967.
[46] Cf.***, Lexikon der Siebenbürger Sashsen,, Thaur bei Innsbruck, 1993, p.183-184.
[47]Cf.Szabo Mihai, Wilhelm Hellwig, in Reghinul Cultural, Vol. II, 1990, p. 150-151.
[48]Cf. Fr. Schuller, Hermann Andreas Hienz, Schriftsteller Lexikon der Siebenbürger Deutschen, Köln-Weimar-Wien, 2000, Bd.7, p.69.
[49] In acest foileton din „Sächsisch-Regener Wochenblatt”, „Bistritzer Deutsche-Zeitung”, „Sächsisch-Regener Nachrichten” a publicat rezultatele cercetarilor sale in arhivele sibiene, clujene, brasovene, mediesene si sighisorene referitoare la istoria orasului Reghin.
[50] In „Programm der evangelischen Unterrealschule in Sächsisch-Regen”, 1864/65. Aici trateaza istoria scolii de baieti din oras in perioada de dupa revolutia de la 1848 si efortul corpului didactic pentru ridicarea acestei institutii la rang de scoala reala inferioara.
[51] Cf. „Programm der evangelischen Unterrealschule in Sächsisch-Regen”, 1865/66, în care tratează comerțul cu lemn de pe cursul râului Mureș desfășurat de către compania reghineana de plutarit.
[52]Cf. „Programm der evangelischen Unterrealschule in Sächsisch-Regen”, 1883, unde descrie obiectiv și pozitivist observațiile și măsurătorile meteorologice efectuate la stația din Reghin în acea perioadă.
[53]Publicat în diferite numere din Sächsisch-Regener Wochenblatt din anii 1908 și 1909, se referă la preoții și plebanii bisericii evanghelice din Reghin și imprejurimi, material care a stat la baza întocmirii studiului lui Heinrich Nikolaus din 1940, Die deutsche Plebane und die Stadtpfarrer der Stadt Sächsisch-Reen, în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, Bd. 50.
[54] Cf. H. Czoppelt, in Chronik der Stadt Sächsisch-Regen in Siebenbürgen /Rumänien, Siebenbürgische Bibliothek/Archiv, Nachlaß Czoppelt, A VIII, 169, Sächsisch-Regen, Band 4, I, fila 175; Ibidem, II, fila 251; Kalender der Siebenbürger Volksfreundes für das gemeine Jahr 1915, Hermannstadt, 1915, redactat de O. Wittstock, p. 195.
[55] Date conform inscriptiei de pe mormânt, Zentralfriedhof Wien, Grupa 41 A, Randul 2, mormantul 14.
[56]Cf. Verschiedenes , în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 10, 1957, p. 7.
[57]Cf. Vum Hihnemuerk , în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 4, 1955, p. 5.
[58]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 7, 1957, p. 4.
[59]Cf. Vum Hihnemuerk , în Hihnemuerk, an.3, nr. 9, p. 5.
[60]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 17-18, 1959-1960, p.6; Rus,Contribuţii, p. 153.
[61] Cf.Joseph Trausch, Fr. Schuller, Hermann Adolf Heinz, Schriftsteller-Lexikon der Siebenbürgen Deutschen, K-L, Köln, 2001, p. 24-25.
[62]Cf.Lexikon der Siebenbürger Sachsen, editor Prof. Dr. Walter Myss, Thaur bei Innsbruck 1993, p.229.
[63]Cf. K.K.Klein, în Siebenbürgische Zeitung vom 15. September / 1.Oktober 1958.
[64]Cf.H. Czoppelt, Chronik, I, fila 169.; ***, Lexikon der Siebenbürger Sashsen,, Thaur bei Innsbruck, 1993, p. 229.
[65]Cf. Hans Otto Roth (1890 Sighisoara-1953, Ghencea Bucuresti), a fost un om politic german in Romania interbelica, ministru al minoritatilor in guvernul Gigurtu.
[66]Cf. Rus,Contribuţii, p. 155.
[67] Cf. ***, Lexikon der Siebenbürger Sashsen, Thaur bei Innsbruck, 1993, p. 229.
[68]Cf. Joseph Trausch, Fr. Schuller, Hermann Adolf Hienz, Schriftsteller-Lexikon der Siebenbürger Deutschen: K-L, , p. 32. ***, Lexikon der Siebenbürger Sashsen,, Thaur bei Innsbruck, 1993, p. 229.
[69]Cf. E.Philippi, W.Weltzer, op.cit., p. 469;
[70]Ora 1030, în dialect săsesc, ora părăsirii oraşului în septembrie 1944, potrivit tradiţiei.
[71]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 17-18, 1959-1960, p.6.
[72]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerk, an 1962, nr. 20, p. 8; Rus,Contribuţii, p. 156-157; http://www.allitera.de/Keller,+Helmut_978-3-86906-337-9_a.html
[73]Cf. E.Philippi, W.Weltzer, op.cit., p. 469.
[74] Informaţii oferite de Wigant Weltzer, 2005.
[75] Cf. Rus,Contribuţii, p. 157
[76]Cf.H. Czoppelt, Chronik der Stadt Sächsisch-Regen in Siebenbürgen /Rumänien, Siebenbürgische Bibliothek/Archiv, Nachlaß Czoppelt, A VIII, 169, Sächsisch-Regen, Band 4, I, I, fila 181; Szabo Mihaly, Gustav Adolf Kinn, in Reghinul Cultural, II, 1990 , p. 154.
[77] Cf. Vgl. H. Czoppelt, Chronik, II, S. 236.
[78] Cf. Szabo Mihaly, Gustav Friedrich Kinn, in Reghinul Cultural, II, 1990, p. 155 (nu menționează anul decesului preotului).
[79]Cf. Helmut Czoppelt: Drei Generationen, Manuscris, Siebenbürgisches Archiv Gundelsheim, Nachlass Czoppelt, A 169, Bd. 8, fila. 3.
[80] Cf. Jürgen Pfeifer, Hirnforschung in Deutschland 1849 bis 1974: Briefe zur Entwicklung von Psychiatrie und Neurowissenschaften sowie zum Einfluss des politischen Umfeldes auf Wissenschaftler, Gabler Verlag, 2004, p.1088.
[81] Ibidem.
[82] Cf.Rus, Contribuţii, p. 158-159.
[83] Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 8, 1957, p. 8-9.
[84] Cf. Biro Donat, Sepsi Arpad, Ștefan Kohl, în Reghinul Cultural, IV, Reghin, 2004, p. 280-282.
[85] Cf.Dr. Eduard Keintzel, Erwin Kosch zu seinem 70. Geburtstag, in Siebenbürgische Zeitung, iunie 1968.
[86] Siebenbürgische Zeitung, 31. August 1968, p.5.
[87]Cf.Vum Hihnemuerk , în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 10, 1957, p. 5; a se vedea amănunte la Szabo Mihaly: Georg Maurer, în Reghinul Cultural, vol II, Reghin, 1990, p. 167-168.
[88]Cf. Ursula Püschel, Die Liebe der Dichter: Georg Maurer. In: Neue Deutsche Literatur, 1988, Heft 8, S. 115–147; Wolfgang Emmerich: Georg Maurer. In: Heinz Ludwig Arnold (Hrsg.): Kritisches Lexikon zur deutschsprachigen Gegenwartsliteratur,Frankfurt am Main 2007; Franka Köpp/Roland Lampe/Sabine Wolf (editori.): Georg Maurer. 1907–1971. Stiftung Archiv der Akademie der Künste, Berlin 2003; Rus,Contribuţii, p. 162.
[89] Cf.Helmut Czoppelt, Carl Hugo Meltzl von Lomnitz, în Sudostdeutsche Vierteljahresblätter, Sonderdruck, Heft 4, p. 254; Th. Fabini, und F. Teutsch, Die Studierenden aus Ungarn und Siebenbürgen an der Universität Leipzig von der Gründung derselben 1409-1872, în Archiv, N.F., 10/1872, Heft 2, p. 351; Czoppelt, Chronik der Stadt Sächsisch-Regen in Siebenbürgen /Rumänien, Siebenbürgische Bibliothek/Archiv, Nachlaß Czoppelt, A VIII, 169, Sächsisch-Regen, Band 4, II, fila 234.
[90]Cf.Szabo Mihai, Meltzl Hugo, in Reghinul Cultural, II, 1990, p. 169-171 (nu prezinta anul decesului savantului).
[91]Cf.Czoppelt, Chronik der Stadt Sächsisch-Regen in Siebenbürgen /Rumänien, Siebenbürgische Bibliothek/Archiv, Nachlaß Czoppelt, A VIII, 169, Sächsisch-Regen, Band 4, II, fila 230; Szabo Mihai, Susane Heiss, Oskar Meltzl, in Reghinul Cultural, II, 1990, p. 172-174.
[92]Cf. J.Haltrich, Geschichte von Sächsisch-Regen seit letzten hundert Jahren, p. 308-309; Szabo Mihai, Samuel Meltzl, in Reghinul Cultural, II, 1990, p. 175-176.
[93] Conform necrologului publicat in 1934 la Viena, semnat de R. Ebner, un apropiat al lui, Arnold Müller s-a nascut la 22 iunie 1884.
[94]Cf. Este vorba de „Verhandlungen und Mitteilungen des Siebenbürgischen Vereines für Naturwissenschaften zu Hermannstadt”.
[95]Cf.Szabo Mihai, Arnold Müller, in Reghinul Cultural, II, 1990, p. 179-180.
http://www.landesmuseum.at/pdf_frei_remote/KON_14_0008.pdf, din 29. Ianuarie 2012
[96]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerk, an 1962, nr. 20, p. 9.
[97]Cf. Rus,Contribuţii, p. 164.
[98] Conform rapoartelor scrise de arhitect, li păstrate la biblioteca și arhiva din Gundelsheim; informații furnizate de către dl. Christian Rother, directorul acestei instituții.
[99] Cf.Sepp Scheerer, Stadtpfarrer Heinrich Nikolaus +, in Siebenbürgische Zeitung, 15. Februar 1962, S. 2
[100] Cf.Rus,Contribuţii, p. 165.
[101] Cf.Czoppelt, Chronik, I, fila 131.
[102] Cf.Szabo Mihai, Johann Orendi, in Reghinul Cultural, II, 1990, p. 195.
[103] Cf.Marksteine, Literaturschaffende d. Banats, herausgegeben von Heinz Stănescu, 1974, p. 113-43 și 344-348; „Von der Heide“, Antologie editată de W. Engel, 1978; L. Geier, în: Karpatenrdschau, Brașov din 22.10.1982, p. 6; Idem, în: Neue Banater-Zeitung., Kulturbote, 11. și. 25.12.1988 și 19.2.1989.
[104]Cf.*** Die Siebenbürger Sachsen, p. 390.
[105]Cf.W.Bruckner, Zwei Pfeilen unserer Gemeinschaft. Erhard Plesch und Robert Gassner wären im April 85 Jahre alt geworden, în Siebenbürgische Zeitung, din 15 iunie 1995.
[106]Cf. *** Die Siebenbürger Sachsen, p. 390.
[107]Cf.Vum Hihnemuerk , în Der Hihnemuerkt, nr.4, 1955, p. 5.
[108] Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt, nr. 17-18, 1959-1960, p.6.
[109] Cf. *** Die Siebenbürger Sachsen, p. 390.
[110]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt, nr. 17-18, 1959-1960, p.6.
[111]Cf.*** Erhard Plesch 65 Jahre alt, în Siebenbürgische Zeitung, din 15 aprilie 1975, p. 1.
[112]Cf. „Ich konnte feststellen, dass Rumänen und Sachsen brüderlich zusammenarbeiten“. Interview dere Zeitschrift „Tribuna României” mit Dr.Erhard Plesch, Bundesvorsitzender der Landsmannschaft der Siebenbürger Sachsen in der Bundesrepublik Deutschland, în Neuer Weg, 13 mai 1973.
[113]Cf. W.Bruckner, Das Ende einer Epoche. Zum Tode des Bundesvorsitzenden unserer Landsmannschaft, în Siebenbürgische Zeitung, München, 20 martie 1977, p. 1.
[114]Cf. Hans Bergel, Das Ende einer Epoche. Redea uf Erhard Plesch bei der Trauerfeier in München, în Siebenbürgische Zeitung, München, 20 martie 1977, p. 1.
[115]Cf.W. Bruckner, Zwei Pfeilen unserer Gemeinschaft, in, loc.cit. Dr. W. Bonfert, Beispielhaft engagiert in allen sächsischen Fragen, in Siebenbürgische Zeitung din 7 martie 2002, p. 1; Rus,Contribuţii, p. 166-168.
[116]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 15-16, 1959, p.6.
[117]Cf.Vum Hihnemuerkt, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 2, 1955, p. 5.; Rus, Contribuţii, p. 168-169.
[118] Cf. Hans Zikeli: In Memoriam. Medizinalrat Dr. Wolfgang Reisenberger. In: Siebenbürgische Zeitung, 31. Juli 1989, S. 10
[119]Cf. Rus,Contribuţii, p. 169.
[120]Publicată în Die Karpathen, Heft 5, p.139-149, Kronstadt, 1912.
[121] A fost publicată în Siebenbürgisches Archiv, vol. 7, Köln-Wien, 1968, p. 154-252.
[122] În studiul său el a adus argumente toponimice în favoarea tezelor referitoare la așezarea sașilor în nordul Transilvaniei. Studiul său rămâne important pentru această epocă, deși multe din ideile sale nu mai pot fi astăzi acceptate.
[123]Cf.Peter Schüler: Gustav Rösler, in Reghinul Cultural, vol.III, 1994, p. 226-228; Ernst Philippi, Wigant Weltzer, op.cit, p. 235-236; V. Pană, D.-I. Rus, Istoricul Silviu Dragomir despre opera lui Gustav Roesler, în Reghinul cultural, vol V, 2000, Reghin, p.289-295.
[124]Cf.Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 7, 1957, p. 4.
[125]Cf. Gustav Rösler a fost profesor de istorie la liceul Brukenthal din Sibiu, oraş în care s-a stins din viaţă în 1958. A se vedea amănunte despre el în materialul lui P. Schuller, Gustav Rösler, în Reghinul Cultural, vol III, Reghin, 1994, p. 226-228; Rus,Contribuţii, p. 169.
[126]Cf. Vum Hihnemuerk , în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr.4, 1955, p. 4.
[127]Cf. Vum Hihnemuerk , în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 10, 1957, p. 4; Rus,Contribuţii, p. 171; Christian Schott, “Geh aus Deinem Vaterland…” Vertreibung-Integration-Vermächtnis der evangelischen Schlesier. Vorträge, Aufsätze, Predigten., 2008, p. 82
[128]Cf. E.Philippi, W.Weltzer, op.cit., p. 469;
[129]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 11, 1958, p.6.
[130]Cf. Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 15-16, Stuttgart, 1959, p.8-9.
[131]Cf.Rus,Contribuţii, p. 171.
[132] Conform inscripției de pe mormântul lor din Vöcklabrück.
[133]Cf. Enni Janesch, Der Schreinmalerei zu neuem Leben verholfen, în Siebenbürgische Zeitung, 30 septembrie 2000.
[134]Cf.Vum Hihnemuerk , în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 10, 1957, p. 5.
[135] Enni Janesch, loc.cit. În anul 2002 Grete Schiffbäumer trăia la căminul de bătrâni din Gundelsheim/Neckar şi cu ocazia unei burse de cercetare acolo, am reușit să vorbesc cu ea despre istoria Reghinului interbelic. (Cf. Rus,Contribuţii, p. 173).
[136]Cf.Elsen, Hauschronik; amanunte despre aceasta cronic, la D.I Rus, Aspects of everyday life and natural phenomena as recorded in the chronicle of the Elsen Family from Reghin (1704-1853), in Transilvanian Review, Cluj-Napoca, 4/2011, p. 65-76.
[137] Cf.Haltrich, Zur Geschichte von Sächsisch-Regen, p. 324.
[138] Cf.Reener Capitelsbuch; Erich Alzner, Konrektoren, Rektoren, Prediger Pfarrer, Plebane und Dechanten des alten Reener Kapitels, manuscris, 1940.
[139] Cf.Elsen, Familien- und Hauschronik.
[140]Cf.Elsen- Hauschronik. H. Czoppelt, Chronik der Stadt Sächsisch-Regen in Siebenbürgen /Rumänien, Siebenbürgische Bibliothek/Archiv, Nachlaß Czoppelt, A VIII, 169, Sächsisch-Regen, Band 4, I, p. 99.
[141]Cf.Vum Hihnemuerk , în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 10, 1957, p. 5.
[142]Cf. E.Philippi, W.Weltzer, op.cit., p. 237.
[143]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 17-18, 1959-1960, p.5; Rus,Contribuţii, p. 175; Wigant Weltzer, op.cit, p. 237.
[144] Cf. Siebenbürgische Zeitung aus 15. Februar 1975, S. 7.
[145]Cf.Szabo Mihai, Susana Heiss, Heinrich Schuster, in Reghinul Cultural, II, 1990, p. 216-218.
[146]Cf.Wolfgang Pickert, Vom Kuban-Brückenkopf bis Sevastopol, Heidelberg, 1955, S. 86; Alesandru Duţu şi Marian Ştefan, „Generalul din cimitirul mănăstirii Agapia”, in „Magazin Istoric”, Nr. 8 aus 1992, S. 8-14; D.-I.Rus, Sub semnul lui Marte, S. 504-506.
[147]Cf. E. Philippi, W. Weltzer, op.cit., p. 127, 469;
[148]Cf.Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 12, 1958, p.7.
[149]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 13-14, 1958, p.8, Rus,Contribuţii, p. 177.
[150] Cf.Dr. Emilie Schwab-Wagner 70 Jahre alt, în „Siebenbürgische Zeitung” din 15 mai 1966; „Siebenbürgische Zeitung” din 29 februarie 1980, p. 14.
[151] Cf.Siebenbürgische Zeitung aus 29. Februar 1980, S.13.
[152] Cf. Stefan Kohl, Bogdan Stugren, în Reghinul Cultural, IV, 2004, p.277-279.
[153] Cf.Ungarisches Magazin, III, Preßburg, 1783, p. 397; SRW, Nr 36/1913.
[154]Cf.Fr. Teutsch, Geschichte des evangelischen Gymnasiums A.B. in Hermannstadt în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, Hermannstadt, NF, Bd.17/1883, p. 51.
[155]Cf.***, Chronologische Tafel der Provinzialbürgermeister, Stuhlsrichter und Stadthannen zu Hermannstadt, în Siebenbürgische Quartalschrift, 2. Jg, Hermannstadt, 1791, p. 72; Wigant Weltzer, op.cit, p. 227-228.
[156] Cf. D.-I.Rus, Sub semnul lui Marte, p. 515-516.
[157] Cf.Siebenbürgische Zeitung din 10. Octombrie 1967; Siebenbürgische Zeitung din 28 mai 1959.
[158]Cf.Szabo Mihai, Rudolf Wagner-Regeny, in Reghinul Cultural, p. II, 1990, p. 236; Tilo Medek, Wagner-Regeny Rudolf, in „ostdeutsche Biographie. Persönlichkeiten des historischen deutschen Ostens“, publicata pe http://www.ostdeutsche-biographie.de/wagnru03.htm. la 29 ianuarie 2012; [Aus dem Archiv der Akademie der Künste], aparute în: „Sinn und Form“, 1/2010, p. 92-121; Rus,Contribuţii, p.182-183; ***, Lexikon der Siebenbürger Sachsen, 1993, p. 562.
[159] La 1761, guvernul imperial a trimis spre Transilvania prizonierii prusaci evanghelici din războiul de 7 ani, pentru a fost colonizaţi aici. Haltrich numeşte două nume de prusaci care s-au stabilit în Reghin. Aceştia au fost: Eisermann din Prusia Sileziană, care apare în matricolele de botez din 1765 până la 1807, şi Weltzer (Velzer), la fel din Prusia Sileziană. În registrele de botez, aceste nume apar de la 1765 până la imigrare. (Cf. H. Czoppelt, Die Kirche, manuscris, Siebenbürgisches Archiv, Gundelsheim, Nachlass Czoppelt, A VIII, Sächsisch-Regen, Bd.3, A-4333).
[160] Informaţii oferite personal de către WigantWeltzer, 2005.
[161]Cf. Buhai in Stuttgart!, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 5,1956, p. 6; Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerk, an 1962, nr. 20, p. 7.
[162]Aparuta la Rothenburg ob der Tauber, autorul descrie in cele 144 pagini si in 11 capitole ilustrate cu un bogat material fotografic inedit, situaţia învăţământului de limbă germană din Ungaria şi din nordul Transilvaniei în timpul perioadei administraţiei horthyste. Încă din „cuvântul înainte”, autorul recunoaşte că această lucrare nu este una exhaustivă, şi cuprinde doar esenţialul şi principalele caracteristici ale învăţământului de limbă germană din acest teritoriu. Lucrarea este o reuşită descriere a învăţământului de limbă germană din Ungaria în perioada 1940-1944, fiind utilă atât specialiştilor cât şi publicului larg, pentru o cunoaştere cât mai concretă a realităţiilor acestei perioade frământate din istoria acestei părţi a Europei Centrale; Rus, Contribuţii, p. 185-186.
[163] El s-a stabilit în Bremen şi a cumpărat în localităţile din jur toate fabricile de şelărie, pielărie şi curelărie, numărându-se astfel printre marii capitalişti ai Reghinului din emigrațe (cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 17-18, 1959-1960, p.6; Rus,Contribuţii, p. 140-141).
[164] Avea la 1955 un magazin frumos, de cărţi şi papetărie, în oraşul Syke lângă Bremen. El a fost autorul unor frumoase tablouri ale bisericii evanghelice din Reghin (Cf.Vum Hihnemuerk , în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr.4, 1955, p. 4; Rus,Contribuţii, p. 141).
[165] El provenea dintr-o familie care avea origini nobiliare. După emigrare, a devenit pilot de încercări la Ford unde, a participat la un concurs care l-a făcut câştigător la „Tour d’Europe”, după o călătorie de 13 zile (300 ore) prin 13 ţări. În 1956 s-a căsătorit cu o profesoară de gimnaziu din Mühlheim /Ruhr (Cf Vum Hihnemuerk, în Buhai in Stuttgart!, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr.5, 1956, p. 7; Rus,Contribuţii, p. 145).
[166] Născut la Reghin, a preluat după emigrare măcelăria „zum Lamm” din Großheidenheim în Württemberg, el fiind la 1955 producătorul şi livrantul singurului sortiment de mezeluri din Germania Federală (cf. Vum Hihnemuerk , în Hihnemuerk, an.3, nr. 9, p. 5; Rus,Contribuţii, p. 146).
[167] Profesor universitar, stabilit la Stuttgart, împreună cu soţia sa Grete, născută Gross[167]. Ei au creat în vila lor o cameră ţărănească ce reprezintă o colecţie aproape unică de cusături transilvane, farfurii şi ulcioare din lut şi cositor, şi mobilier. Kaiser Hans a părăsit Reghinul Săsesc în perioada interbelică, a studiat, a predat la şcoala superioară de arhitectură din Weimar, iar între anii 1937-45 a fost chiar director al şcolii de arhitectură din Stuttgart. În 1955 era arhitect privat, având şantiere mari, precum Lutherstift şi Charlottenheim din Stuttgart(Cf.Vum Hihnemuerk , în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr.4, 1955, p. 4. Rus,Contribuţii, p. 153).
[168] Fiica cea mai mică a învățătorului Samuel Kessel, a ajuns specialist oculist la Stuttgart, unde a primit din partea Preşedintelui Theodor Heuss o medalie cu două stele, în 1960 (Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt, nr. 17-18, 1959-1960, p.8).
[169] A ajuns după 1944 fabricant de pielărie şi a fost cel mai bogat dintre saşii reghineni din emigraţie. Publicaţia „Hihnemuerk” a existat datorită subvenţiilor lui, în mare parte, el ajutând şi la ridicarea economică a multor compatrioţi aflaţi în nevoie(Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 17-18, 1959-1960, p.8; Rus,Contribuţii, p. 159).
[170] Fiica maistrului pielar Traugott şi a Johannei, a devenit la unele discipline cea mai bună înotătoare a României. După emigrare, s-a stabilit la Griesskirchen în Austria (Cf.Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 17-18, 1959-1960, p.7; Rus,Contribuţii, p. 182).
OAMENII AU DREPTUL SĂ ȘTIE. PERSONALITĂȚI ALE REGHINULUI SĂSESC
Dorin-Ioan RUS
Monumentul și plăcuța memorială, acordarea de denumiri de străzi au devenit în ultimele decenii un obiect al cercetării istoriei culturale[1], și aparţin domeniului vieții politice. Faptul că acestea, prin specificul lor, se află în spaţiul social, a intrat în conştiinţa publică, mai ales în ţările foste comuniste, unde, după 1989/90, au fost supuse proceselor şi disputelor de mutare, demolare sau înlocuire.
În tradiţia europeană, monumentele, plăcile memoriale și denumirile de străzi au devenit prin excelenţă însemne ale puterii. De aceea, ele necesită un anumit loc şi dreptul de a dispune asupra lor. De cele mai multe ori, ele se amplasează în spaţii urbane, pieţe, intersecţii, locuri vizibile, sau se leagă de clădiri reprezentative. Nu doar monumentul în sine este reprezentativ, ci şi locul de expunere. Astfel, ele pot deveni uşor esenţa cristalizării reprezentării puterii dominante, a continuităţii dinastice, a declaraţiei de voinţă politică, a cinstirii patriotice etc.
Ele sunt parte a unei acţiuni de memorare şi încercare a unei fundamenări a tradiţiei, focus pentru constituirea identităţii, şi însemn cu încărcătură politică, socială, religioasă sau culturală, cu caracter de indicaţie.
Problema, cui îi sunt dedicate astfel de monumente sau inscripții a fost mereu disputată şi lipsită de consens. Există aici, aşa-zise monumente private, adică astfel de monumente care expun o persoană privată într-o grădină sau curte, apoi, în context mai larg, monumente funerare în cimitire sau în curţile bisericilor. În spaţiul public, aşezarea unui monument este expresia puterii stăpânitoare[2].
În esenţă însă, ele sunt contribuţii la formarea culturală a opiniei publice, într-o epocă de secularizare. Religiile şi-au pierdut monopolul şi puterea de liant; în locul lor au intrat ideologiile şi religiile surogat.
Modul în care istoria monumentelor este o parte a istoriei generale, reiese şi din faptul că locul (piaţa) în care ele sunt amplasate, îşi schimbă adeseori numele – fapt observat mai ales în perioada de după 1990 în Europa Centrală şi de Est.
În urmă cu cinci ani, arătam în publicația[3] Comisiei de Istorie a Orașelor de pe lângă Academia Română, că denumirile străzilor din Reghin nu reflectă realitatea locală, deși s-au păstrat și unele denumiri tradiționale, încă din perioada de dinainte de 1918. Asupra denumirilor de străzi s-a simțit influenţa factorului politic, ca în toate orașele României de altfel. Astfel, au fost evidențiate trei perioade importante: între 1929-1940, când s-a căutat să se elimine vechile denumiri tradiţionale şi înlocuirea loc cu acelea ale unor personalităţi româneşti. În anii administraţiei horthyste s-a revenit într-o proporţie mare la vechile denumiri, schimbându-se doar denumirile arterelor principale, după numele unor personalităţi maghiare. În anii comunismului, avem două etape: până la venirea lui Ceauşescu şi desfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, cu denumiri de influenţă sovietică, inspirate din istoria recentă a URSS-ului sau din istoria marxist-leninistă; în anii lui Ceauşescu, ai detaşării de Moscova şi ai creării unui socialism autohton, naţionalist, în care s-a renunţat la denumirile staliniste şi s-au căutat surse de inspiraţie din realitatea locală, geografică, istorică şi vegetală. În toate perioadele însă, şi în cea actuală, nu s-a căutat promovarea personalităţilor istorice, culturale şi militare locale, ci s-a apelat din nou la denumiri de importanţă naţională, pentru a sublinia importanţa elementului românesc, ceea ce este în defavoarea realităţii, neglijându-se contribuţia saşilor şi maghiarilor la dezvoltarea urbană a Reghinului.
Personalitățile descrise mai jos sunt doar o parte din numărul mare al valorilor culturale umane oferite de orașul nostru. În mod intenționat am lăsat în afara listei pe cei aflați încă în viață.
Alzner Johann Michael Ernst (1879-1961, medic). S-a născut la 7 martie 1879 în Reghinul Săsesc ca cel mai mare fiu al senatorului și juristului Josef Alzner și Carolina Seibriger. A promovat în 1903 ca doctor in medicină la Viena și și-a început practica la Casa de Asigurari de Sănătate din Bratislava, unde a ajuns în cele din urmă șef al spitalului diaconatului evanghelic. După 1945 s-a stabilit in Bad Reichenall, unde a decedat la 11 martie 1961[4].
Alzner Egon (1903-1956, Inginer) Născut la 1903 în Reghinul Săsesc; la scurt timp după terminarea studiilor sale, a obţinut un loc bun de muncă în zona petroliferă, la Câmpina, şi şi-a făcut un renume în rândul specialiştilor internaţionali, printr-o serie de invenţii, care au adus mari avantaje profesiei sale. După 1944, emigră în Germania, a întemeiat în apropiere de graniţa olandeză o firmă de transport şi a emigrat în sfârşit spre Canada, unde a decedat, în vârstă de 53 de ani[5].
Alzner Erich (1905- 1977 Inginer),s-anăscut la Reghinul Săsesc în 27 decembrie 1905, ca fiu al medicului primar Dr. Edmund Alzner și a soției Emma, născută Czoppelt, crescând împreună cu patru frați. A absolvit gimnaziul inferior la Reghin împreună cu un curs privat (Quinta, Sexta) pe care l-a încheiat în Bistrița. Deoarece intenționa să devină inginer, a început practica în anul 1922/23 la uzina electrică din Reghin, apoi a continuat la uzina electrică din Sibiu, în anul 1923/24. Provenit dintr-o familie cu aptitudini muzicale, a luat de timpuriu lecții de vioară și a dat concerte la Sibiu, în cadrul societății muzicale „Hermania“. Între 1924-27 Alzner a vizitat „Höhere Technische Staatslehranstalt HRS” din Nürnberg, pe care a absolvit-o cu diploma de electroinginer; În anul 1927/28 a servit ca militar voluntar la Tg.Mureș. Între 1929-39 a fost angajat la „Nitrogen“ AG din Târnăveni, unde și-a continuat preocupările de genealogie începute la Reghin. În calitate de membru al Societății Carpatice Transilvănene (Karpatenverein) el s-a aflat mult timp în drumeții, iar la una din acestea s-a îmbolnăvit de o răceală care l-a făcut să sufere întreaga viață; ca atare, și-a dat demisia de la „Nitrogen“ și a început tratamentele medicale, găsindu-și vindecarea în cele din urmă la sanatoriul Beelitz din marca Brandenburg. După o scurtă perioadă de lucru la Zărnești, a primit un loc de muncă la fabrica de hârtie C&S.Schiel din Bușteni; aici avea și sarcina pregătirii teoretice și practice a ucenicilor. S-a căsătorit cu Henriette Bömches von Boor, care i-a dăruit patru copii (unul din ei a murit timpuriu): Helmut, stabilit la in Hillegossen, Gerhard la München și Birgit în SUA. După întoarcerea frontului de către România pe 23 august 1944, germanii din Bușteni au început evacuarea pe 25 august; despre soarta acestora, Alzner a scris un raport care a fost publicat mai târziu în volumul Dokumentation der Vertreibung der Deutschen aus Ostmitteleuropa, Band III. Das Schicksal der Deutschen in Rumänien. În toamna anului 1944 a obținut un loc de muncă la Hillegossen, apoi în Arnsberg, ambele în Westfallia, iat între 1954 și 1970 în Neuss am Rhein. Aici s-a pensionat la vârsta de 65 de ani și s-a mutat la Riemsing. La poalele munților Chiemgau Alzner s-a dedicat în liniște studiului genealogiei, o muncă titanică, ce putea fi rezolvată doar cu ajutorul scrisorilor, datorită lipsei documentelor. Primele roade ale acestei munci s-au arătat la prima mare întâlnire a clanului reghinean Seibriger, din octombrie 1974. Tabloul genealogic al acestei familii, ca și ale altor clanuri reghinene, întocmite de Alzner, se află păstrate la arhiva transilvăneană din Gundelsheim[6].
Benesch Friedrich (1907-1991, preot, antroposof), a fost fiul cel mai mare din cei cinci copii ai profesorului Georg Benesch (fost viceprimar şi director al şcolii de fete) [7]. După absolvirea scolii din Reghin, a urmat cursuri de stiintele naturii la Marburg, Halle an der Saale si Cluj, între anii 1925-1931, apoi, între 1932-1934 de teologie evanghelică la Marburg, ca și de preistorie, etnologie și teoria raselor, cu profesorul Walter Schulz. În anii studenției de la Marburg a facut parte din grupuri extremiste nationaliste germane. Din 1934 a fost preot la Petelea. În 1936/37 episcopul Glondys a început procedura de suspendare din demnitatea preotească a lui Benesch, din cauza activității sale national-socialiste. În 1939 adera la SS, în Halle, apoi revine la Reghin și se instalează din nou preot la Petelea (1940-1944), participând, în calitate de lider radical al grupului etnic german din Ungaria, la deportarea evreilor din Reghin. În septembrie 1944 este conducatorul coloanei de refugiați care au părăsit ținutul Reghinului. S-a stabilit în Kiel devenind unul dintre liderii mişcării antroposofice. Între 1958 și 1985 a fost directorul seminarului teologic din Stuttgart, unde a ținut o serie de prelegeri și a publicat numeroase lucrări de specialiatate, precum: Machtkampf und Kirche. Eie Antwort an dr. Konrad Möckel, Brașov, 1937; Die Festung Hutberg. Eine jungnordische Mischsiedlung bei Wallendorf, Kreis Merseburg. Disertație, Halle 1941; Das Ereignis der Himmelfahrt Christi, Stuttgart 1974; Energiekrisen und Wachstumsgrenzen im Zeichen des Materialismus, Stuttgart 1974; Zur Bewußtseinskrise der Gegenwart. Autorität – Aggression und Enthemmung – Selbsterziehung, Stuttgart 1975; Pfingsten heute, Stuttgart 1976; Ostern. Passion – Tod – Auferstehung, Stuttgart 1978; Apokalypse. Die Verwandlung der Erde. Eine okkulte Mineralogie, Stuttgart 1981; Kiesel.Kalk.Ton. Prozesse in Mineral, Pflanze, Tier und Mensch, Stuttgart 1983, Das Religiöse der Anthroposophie. Der kosmische, der umgekehrte Kultus, Basel 1985; Ideen zur Kultusfrage, Basel 1986; Zerstörung und Verwandlung der Erde. Zur Atomfrage aus religiöser Sicht, Stuttgart 1986; Der Turmalin. Eine Monographie, Stuttgart 1990; Leben mit der Erde, Urachhaus, Stuttgart 1993; Christliche Feste. Weihnachten – Passion – Ostern – Himmelfahrt – Pfingsten, Stuttgart 1993; Christliche Feste. Johanni und Michaeli, Stuttgart 1994; Christus in der Gegenwart. Beiträge zur Christologie I, Stuttgart 1995; Das verborgene Gottesreich auf Erden. Beiträge zur Christologie II, Stuttgart 1996; Weihnachten im Sommer feiern? Die christlichen Jahresfeste in der Polarität von Nord- und Südhemisphäre, Stuttgart 1998; Zur Äthergeographie der Erde. Christus in den Sphären von Erde und Mensch, Stuttgart 2000; Schöpfungswort – Menschensprache – Zukunftswort. Verlust und Wiedergewinnung des lebendigen Sprachquells. Hrsg. v. Institut für Sprachgestaltung, Bad Liebenzell, 2004; Das Turmalinjahr, Stuttgart, 2007[8]
Betz Artur (1905-1985, istoric, prof. univ.dr) născut la 14 martie 1905 la Reghinul Săsesc, tatăl său fiind ofițerul Betz Kajetan (1871-1926), iar mama sa Regina Berna, nascută Göllner. A crescut în Transilvania, iar după încheierea primului război mondial a venit la Viena, unde a studiat la Universitate istoria veche, filologia clasică și arheologia. După ce a obținut titlul de doctor in 1935 a devenit asistent la Institut für Alte Geschichte, Archäologie und Epigraphik al Universitatii din Viena.[9] In 1939 a sustinut lucrarea de habilitare cu titlul „Untersuchungen zur Militärgeschichte der römischen Provinz Dalmatien“. (Baden bei Wien 1939). După ce profesorul său Rudolf Egger s-a pensionat în anul 1945, Betz a devenit titularul catedrei acestuia. În 1946 a fost numit profesor extraordinar de istorie romană, în 1948 profesor ordinar și a director al Institutului. După ce a devenit Emeritus în 1975 a rămas activ în învățământ și cercetare. Mulți dintre studenții săi au devenit cercetători și arheologi importanți ai Austriei. Betz a fost membru corespondent al Academiei Austriece de Științe și al Institutului Arheologic German, ca și membru deplin al Institutului Arheologic Austriac. Domeniul său de cercetare a fost istoria romană a Austriei și a țărilor balcanice. În 1945 s-a căsătorit cu prof. dr. Josefine Reihons. In 1956 1990 i-a fost publicata lucrarea „Aus Österreichs römischer Vergangenheit“, in 1990 editia a 2-a.
Czoppelt Helmut Friedrich Eduard (1905-1994, inginer silvic, istoric). Născut la 22 august 1905 la Reghinul Săsesc, fiu al farmacistului Ernst Czoppelt şi al Albertinei Wermescher. După absolvirea gimnaziului inferior din orașul natal (1912-1920), a continuat studiile la Bistrița (1920-1924) apoi la Viena și Dresda (1924-1928). Din 1929 a lucrat ca inginer silvic la Sfântu Gheorghe (România) și în București. Căsătorit la Reghin cu Mathilde Keintzel, în 1934, au avut doi copii. S-a stabilit în Germania din 1941[10]. Între 1945-1968 a lucrat în administraţia bavareză a pădurilor, la Schrobenhausen[11]. A întocmit numeroase lucrari referitoare la istoria Reghinului, multe rămase în manuscris și depuse în arhiva transilvaneană din Gundelsheim. În ziarul „Siebenbürgische Zeitung“ a publicat de-a lungul anilor o serie de articole referitoare la istoria Reghinului, sub foiletonul „Ereignisse und Gestalten in Reener Ländchen“. A decedat în 1994[12].
Csordacsics Franz (1882-1978, general), născut la 30 august 1882 în Reghinul-Săsesc, fiul arhitectului Franz Csordacsics. După absolvirea şcolii din Reghin şi a Şcolii de Cadeţi de Infanterie din Sibiu între 1897 şi 1901, este ales la 18 august 1901 ca adjunct cadet de ofiţer şi încorporat la regimentul de infanterie cezaro-crăiesc nr. 36 din Josefstadt (Boemia). La 30 octombrie 1915 a fost repartizat la regimentului de infanterie k.u.k. nr. 51 ca şi comandant de batalion; paricipă la asaltul armatei de est germane în Slonine (Polonia).
Decoraţii: în primul război mondial: Ordinul regal prusac Roter Adler clasa a IV-a; Crucea meritului militar clasa a III-a cu spade; „Signum laudis” de argint; „Signum laudis” de bronz; Crucea de fier clasa a II-a; Crucea Karl; „Signum laudis” nou din bronz cu cataramă de argint.
La 5 februarie 1920 trece în armata regală română, unde ajunge in 1940 comandant al centrului de formare al ofiţerilor din Sfântu-Gheorghe.
Decoraţii: Crucea de război românească; Coroana României; Steaua României, ambele în grad de cavaler.
După 1944, s-a stabilit la Schwanenstadt la 20 noiembrie 1944, apoi în Atzbach, nord de Schwanenstadt, apoi în căminul din Schwanenstadt[13]. Acolo moare la 6 ianuarie 1978[14].
Dörschlag Carl (1832-1917, pictor, grafician, profesor). S-a născut la 15 noiembrie 1832 la Hohen Luchow în Magdeburg. A studiat pictura la Berlin. În anul 1862 a obținut un post de profesor de desen la gimnaziul german din Reghinul-Săsesc, după care s-a mutat la Mediaș, iar din 1871 la Sibiu, unde a decedat la 25 martie 1917. A fost unul dintre cei mai importanți pictori portretiști și peisagiști ai perioadei sale, scoțând arta transilvăneană din starea letargică a barocului, spre a o revoluționa, aducând aici curentele moderne ale secolului al XIX-lea. A introdus de asemenea arta fotografică la Reghin[15].
Eisenburger Egon, „Burjer” (1916-1965), născut la Reghinul Săsesc în 30 iunie 1916[16], un om multilateral, foarte talentat, de profesie actor, fără să aibă vreodată un loc de muncă stabil. A fost redactor şef la „Hihnemuerk”[17]. A fost unul din principalii organizatori ai întrunirilor saşilor reghineni de la Dinkelsbühl. A semnat cu pseudonimul „Vasvari” sau „Pelsebutch Seppi” unele scurte povestiri, precum „Crăciunul!”[18], „Culesul strugurilor”[19], „Despre tăiatul porcului”[20], „Logodna”[21], „Menajeria”[22], în care, transpus în limbajul unui elev al școlii elementare din Reghin, descrie cu umor și nostalgie întâmplări din viața copilăriei. El a compus și textul cântecului Reghinului (Reener Heimatlied)[23] A decedat la Stuttgart in 1965.[24]
Elsen Samuel (Cronicar și participant la revoluția de la 1848) născut la Reghinul Săsesc, a devenit conducător de coloană şi de recunoaştere în armata imperială austriacă şi în armata imperială de nord rusă în timpul evenimetelor de la 1848/49.
Având gradul de locotenent în Garda Civică, a fost însărcinat de către locotenent-colonelul Urban să protejeze aripa dreaptă a regimentului românesc, împreună cu 2000 soldaţi pedeştri prost înarmaţi, care, la atacul secuilor, fug, iar el rămâne singur. Pe data de 1 noiembrie a instalat, la cererea lui Urban, o companie pe înălţimile de la Höhenwald, pe malul drept al pârâului Luţ, de unde vede venirea trupelor revoluţionare maghiare. Reuşeşte să fugă şi să îşi pună familia în siguranţă, pe teritoriul graniţei militare, la Budacul Român. Apoi, desfăşoară acţiuni de informare cu privire la poziţia revoluţionarilor maghiari, după care, se retrage împreună cu Urban pe teritoriul grăniceresc. Se reîntoarce la Reghinul Săsesc cu un grup de dragoneri, după retragerea maghiarilor, unde rămâne până în februarie 1849, când se înrolează în armata austriacă. Întreprinde acţiuni de observare a activităţilor revoluţionarilor maghiari, întreţinând o bună relaţie militar-informativă cu Constantin Romanu-Vivu. Se retrage apoi la Bistriţa, apoi, bolnav, se odihneşte la Şieuţ. Este rănit într-o confruntare la Crainimăţ. Întors la Bistriţa, evită în mod spectaculos o capturare din partea maghiarilor. Apoi, îşi continuă aventurile, alipindu-se acţiunilor de recunoaştere întreprinse de locotenentul român Bota, deplasându-se între Teaca şi Livezile, urmându-l, în cele din urmă pe Urban la Prundu Bârgăului. Participă la bătălia de la Moroşeni, cu generalul Bem, şi după înfrângerea suferită, pleacă spre Tihuţa. De acolo, împreună cu prefectul Moga trece în Bucovina, fiind ajutat de către grănicerii români, fiind foarte bolnav. Urban îl face translator de limba română în relaţiile cu prusacii, primind apoi sarcina stabilirii legăturii cu generalul rus Malinovsky. Pentru aceasta a reuşit să ajungă la Bucureşti, trecând, cu multe aventuri prin Fălticeni şi Focşani, românii şi ruşii considerându-l a fi spion secui. La Bucureşti îl întâlneşte pe generalul Gedeon, dar se întoarce la Cernăuţi împreună cu armata rusă, unde reintră în slujba austriacă, a regimentului românesc. Pe 21 iunie 1849 reocupă, după un scurt asediu, Prundu Bârgăului, iar pe 6 iulie 1849, intră în Reghinul Săsesc, în mod surprinzător.
Decoraţii: „Crucea de aur” a serviciului militar al Austriei; coroana şi ordinul „Sfântu Gheorghe” clasa a V-a, crucea meritului militar şi decoraţia de război, din partea Armatei Imperiale Ruse.[25]
Fröhlich Julius (1881-1957, inginer silvic, scriitor, consilier al serviciului silvic) născut la Sighișoara, a venit la Reghin în 1925, pentru a prelua conducerea tehnică a „Forestei”, pe-atunci cea mai mare întreprindere de prelucrare a lemnului din Europa de sud-est. Personaj interesant şi multiplu, vânător, scriitor[26], a publicat lucrări de tehnică forestieră, precum: Einiges über die Waldwirtschaft in Siebenbürgen[27]; Der südosteuropäische Urwald und seine Überführung in Wirtschaftswald[28]; Aus dem Südosteuropäischen Urwald[29]; Urwaldpraxis: 40 Jährige Erfahrungen und Lehren, apărută la Berlin, în 1954[30].
Göllner, Samuel (1843-1923, medic). S-a născut la Reghinul-Săsesc, a urmat cursurile școlii primare în orașul natal, după care a continuat la gimnaziul din Sighișoara, unde a absolvit în anul 1863. A practicat medicina, devenind medic primar orășenesc, timp de 53 de ani. A decedat la 25 noiembrie 1923.[31]
Graef, Alfred (1913-1991, Jurnalist). S-a născut la Reghinul-Săsesc în anul 1913, a devenit ziarist la serviciul de presă al guvernului RF.Germane din Bonn. În anii 60-70 a fost consilier pentru refugiați și emigigranți din partea Partidului Social-Democrat German (SPD). A scris numeroase lucrări despre refugiații și deportații din Europa de Sud-Est.[32] Lui îi aparține probabil teza de doctorat susțintută la Universitatea din Viena în 1941: Graef, Alfred: Die Kostenrechnung in der Sägeindustrie und ihre Eingliederung in die Buchhaltung ; Unter Berücks. d. R.P.Ö., d. L.S.Ö. u. d. “Allg. Grundsätze d. Kostenrechng vom 16. Jänner 1939”; Wien, 1941. A scris: – Neue Initiativen in der Sozialarbeit : Schluß mit der Ämterlauferei. Das gute Beispiel von Köln und Trier. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1969(03), H. 03, p. 3 ; Rumänien will nationale Selbstbehauptung : Die Bedeutung der nationalen Minderheiten. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1968(12), H. 04, p. 5; Verteidigung der Menschenrechte : Zum “Tag der Deutschen” in Berlin. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1968(09), H. 02, p. 5.; Leistung und Schicksal der Ostdeutschen : Zum Abschluß der “Gesamtdeutschen Woche” in Köln. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1968(08), H. 23, p. 3; Bonn und Budapest : Was wird aus unseren Beziehungen zu Ungarn?. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1968(05), H. 06, p. 4 ; Die Ziele einer neuen Sozialpolitik : Zu einer Tagung der Friedrich-Ebert-Stiftung. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1968(01), H. 31, p. 4 ;Brückenschlag zum rumänischen Volk; Gedanken zum Heimattreffen der Siebenbürger-Sachsen. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1967(05), H. 29, p. 3 ; Ausgleich mit Jugoslawien? : Wirtschaftsbeziehungen auf breiterer Basis. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1967(03), H. 30, p. 5 ; Klares Verhältnis zu Ungarn : Überlegungen zur Herstellung normaler Beziehungen Budapest – Bonn. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1967(03), H. 03, p. 3 ; Rumänien und Deutschland : Vielschichtige kulturelle und wirtschaftliche Beziehungen. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1967(01), H. 25, S. 4; Geht Südosteuropa eigene Wege? : Rumänien als Schrittmacher. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1966(03), H. 22, p. 5; Was wird aus der deutschen Südosteuropa-Politik? : Stillstand würde hemmend für den Ausgleich sein. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1965(11), H. 23, p. 4; Die Entscheidung der Südostdeutschen: Die Lösung sozialpolitischer Fragen ist ausschlaggebend. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1965(08), H. 17, p. 3; Südosteuropa sucht eigene Wege: Die kommunistischen Länder werden selbständiger. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1965(07), H. 12, p. 6; Die Südostdeutschen nicht vergessen: Familienzusammenführung – ein zwingendes Gebot. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1965(06), H. 10, p. 4; In Ungarn leben noch viele Deutsche. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1965(04), H. 20, p. 6; Besseres Verhältnis zu Südosteuropa. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1965(04), H. 14, p. 6; Rumämien und wir Deutschen: Vielen verbindet die beiden Nationen. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1965(02), H. 22, p. 5; Deutschen in Südosteuropa : Auch jetzt noch wegen der Arbeits- und Kulturleistung geschätzt. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1965(02), H. 04, p. 4; Südostdeutsche – Bindeglied zu Südosteuropa: In der Bundesrepublik leben 400 000 Volksdeutsche. – În: Sozialdemokratischer Pressedienst, 1964(12), H. 04, p. 3[33].
Gunesch von Bár, Gustav (1837-1932, general), născut la 9 noiembrie 1837 în Reghinul-Săsesc. A fost botezat la 11 noiembrie 1837 în oraşul natal, unde a fost şi domiciliat, confesiunea sa fiind cea evanghelică.
Este recrutat la 13 martie 1858 la regimentul de infanterie nr. 62 din Cluj. La 1 iunie 1859 avansează plutonier. În 1860 este transferat la regimentul de infanterie nr. 63 din Bistriţa. În 1861 este numit cadet. La 17 ianuarie 1861 este locotenent clasa a 2-a. La 1 august 1863 devine locotenent. La 1 martie 1865 Gunesch a fost din nou transferat, şi anume la regimentul de infanterie ungar Erzherzog Joseph nr. 37 din Oradea, unde avansează locotenent clasa I la 1 mai 1866 şi locotenent major la 20 iunie 1866. Din este 1866 adjutant de batalion şi după terminarea campaniei a servit ca ofiţer de completare a cercului. La 29 iunie 1866 este locotenent major în regimentul de infanterie nr. 37 Erzherzog Josef. A făcut campania din Italia din 1866 în armata de nord. La 23 decembrie 1869 este trecut în infanteria regală.
După organizarea miliţiei teritoriale maghiare (Honved) Gunesch a fost activat ca locotenent major în aceasta şi repartizat la 23 decembrie 1869 la batailonul nr 31 de honvezi. La 6 martie 1872 devine căpitan clasa a 2-a. La 1 mai 1874 este căpitan clasa I-a. La 1 mai 1880 este avansat maior. La 1 mai 1886 devine locotenent-colonel. La 1 mai 1889 colonel. Între anii 1869 şi 1890 Gunesch a servit la batalioanele de honvezi nr. 31, 27, 28, 19 şi 27. Din 1878 a avut comanda asupra ultimului batalion, care în 1886 a fost încorporat în semibrigada nr. 22 Viena. Din 1887, ca locotenent-colonel, Gunesch a comandat această semibrigadă (semibrigăzile au fost transformate în martie 1890 în regimente de infanterie de honvezi). Din acest moment, regimentul lui Gunesch a purtat denumirea „Maros Vasarhelyer 22. Landwehr Infanterieregiment“. După promovarea sa la gradul de colonel, la 25 mai 1891 obţinu comanda asupra regimentul de infanterie nr. 15 din Tretschin şi la 7 iunie 1894 a fost numit comandant al Arsenalului Armatei Regale Ungare din Budapesta. În această funcţie a rămas până la pensionarea sa ca General-Major „ad honores” din 1 ianuarie 1903. Data morţii sale n-a putut fi stabilită cu exactitate, însă se ştie doar că a decedat în anul 1923.
În anul 1870 Gunesch este menţionat căsătorit, în 1900 are un fiu, numit Gustav. În baza acestor documente nu pot fi oferite date mai exacte. În Budapesta a locuit pe strada Rottenbiller nr.1. Gunesch a participat la campaniile contra Italiei din 1859 şi Prusiei din 1866.
Decoraţii: – Ordinul coroanei de fier, clasa a III-a;- Medalia de război; Însemnul meritului militar clasa a II-a pentru ofiţeri;- Medalia de aur a amintirii Jubileumului pentru forţă armată; – Crucea militară ad honores a Jubileumului(Budapesta).[34]
Hallmann Otto (1910-1966, Arhitect, om politic) s-a născut la 15 ianuarie 1910 la Reghinul-Săsesc. A fost șeful grupului etnic german din Reghin în perioada interbelică. În această calitate a cuvântat la masa festivă de după sfințirea ca preot a lui Fritz Benesch la Petea, pe 18 decembrie 1940 (BDZ 10 ianuarie 1941, p.5; DZB 19 ianuarie 1941, p.4) El a arătat în această cuvântare „duritatea luptei din ultimii ani”, a lăudat răbdarea credincioasă a petelenilor și le-a cerut acestora să conlucreze împreună cu preotul lor la marea lucrare a comunității etnice”(DZB 19 ianuarie 1941, p.4) Hallmann a salutat, în calitate de lider al Grupului Etnic German din Reghin, pe cei apăruți la primul concert al WHW[35] organizat la Reghin. (BDZ 31 ianuarie 1941, p.5; DZB 2 februarie 1941, p.6)[36]. A decedat la 3 martie 1966 la Seckach, Kreis Buchen, Germania[37].
Haltrich Joseph (1822-1886, profesor, etnograf și istoric). După absolvirea școlii primare în orașul natal, a studiat la Sighișoara, apoi la Berlin și Leipzig, audiind cursurile unor importanți profesori de germanistică, teologie și istorie. Fascinat de opera fraților Grimm, a început o intensă activitate de culegere de folclor din satele săsești ale Transilvaniei, publicand numeroase studii si articole, întocmind prima și cea mai importantă culegere de basme, pe care a publicat-o la Berlin, în 1856, apoi la Sibiu, în 1877, sub titlul „Deutsche Volksmärchen aus dem Sachsenlande in Siebenbürgen“[38]. În 1856 i-a apărut la Viena cartea “Die Stiefmutter, die Stief- und Waisenkinder in der siebenbürgisch-sächsischen Volkspoesie”. O alta culegere importanta a fost „Sächsischer Volkswitz und Volkshumor“, publicată de Eugen Trauschenfels in 1881, tratează glumele și umorul săsesc din Transilvania. Referitor la istoriografia reghineană, trebuie remarcat în primul rând articolul său Zur Geschichte von Sächsisch‑Regen seit letzten hundert Jahren, publicat în 1858 în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, care oferă cele mai importante date cu caracter istoric și etnografic referioare la istoria Reghinului-Săsesc în secolul al 18-lea. A doua contribuție majoră a adus-o cercetării vieții bisericii săsești, prin lucrarea Das Zehntrecht der evangelischen Pfarrer in Sächsisch-Regen, în volumul editat de Eugen von Trauschenfels, Magazin für Geschichte, Literatur und alle Denk- und Merkwürdigkeiten Siebenbürgens, apărut la Brașov, în 1859. Totodată nu trebuie trecut cu vederea aportul său la cea mai importantă monografie a Reghinului, Beiträge zur Kenntnis Sächsisch-Reens. Festgabe den Mitgliedern des Vereins für siebenburgische Landeskunde, dargeboten von der Stadt Sächsisch-Regen, editată la Sibiu, în anul 1870, precum si comunicarile tinute de el in cadrul adunarilor „Landesverein“-ului. O alta directie de cercetare a fost dedicata culturii si filologiei sasesti. În anul 1867 a publicat în „Hermannstädter Zeitung“ studiul Zur Kulturgeschichte der Siebenbürger Sachsen, una dintre cele mai importante lucrări ale sale. Haltrich a contribuit și la elaborarea dicționarului graiurilor săsești din Transilvania, cu studii teoretice referitoare la elaborarea si metodologia de lucru a acestuia. Prima dintre ele, Bericht über den Stand der Vorarbeiten zu einem siebenbürgisch-deutschen Wörterbuch, a fost publicată în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, Vol. 12, (1874), p.176-183. [39]
Haltrich Ernst “Enzi” (1909-1989, economist) născut pe 25 decembrie 1909[40] la Reghinul Săsesc şi a emigrat în 1944. La Reghin, a fost proprietarul celui mai mare magazin de alimente, care i-a fost devastat in 1944. În Germania a luat-o iar de la capăt[41]. S-a mutat la Schwanenstadt în 1955[42]. În 1959 a fost ales ca vice-preşedinte şi casier al Landsmannschaft-ului din Austria[43]. A fost ales în comisia sărbătorii patriei a avut loc la Wels între 13-15 august 1960[44].
Haltrich Otto (1909-1967, Dr med). S-a născut la Reghinul-Săsesc, unde a fost medic cercual, fiul lui Samuel Haltrich și al Emmei (n. Schwab). Din 1941 a fost medic de trupă în Wermacht, iar după eliberarea din prizonierat, în 1948 ajunge în Austia, la Rüstorf (Oberösterreich), pentru a se alătura mamei Emma și surorii Emma Hönig, deja refugiate. Aici s-a angajat ca medic, preocupându-se de refugiați din zona Linz. În 1962 a fost mutat în cel mai mare lagăr de atunci din Austria, de la Haid. La 28 mai 1955 s-a căsătorit aici cu Margareta Steinbilcher. A decedat bolnav, la 23 iunie 1967 în Linz[45].
Heiter Georg, (1871-1947, fotograf), s-a născut la 21 iunie 1871 la Reghinul-Săsesc. După absolvirea studiilor în orașul natal, a început ca ucenic la atelierul foto al Carolinei Keintzel, între anii 1874 și 1878; apoi până în a fost 1890 ajutor la atelierul foto R.Greiner si L. Adler. Din 1895 a avut un atelier propriu în Reghin. În 1901 și-a deschis un atelier de vara la Borsec. În 1908 participa la un curs de măiestrie pentru fotografi la München. În 1908 primește titlul de fotograf de curte. A fost apreciat nu doar pentru portrete, ci și pentru scenele de vânătoare din riviera de vânătoare de la Lăpușna. El a fost de asemenea și un bun jurnalist foto. A decedat la Reghin pe 13 martie 1947[46].
Hellwig Samuel Wilhelm (1832-1924, profesor). S-a născut la 21 decembrie 1832 și a fost botezat pe 24 decembrie 1832 în Reghinul Săsesc. A absolvit în 1854 liceul la Sighişoara, a studiat apoi teologia şi ştiinţele naturale la Tübingen şi Berlin. Din 13 iunie 1859 este conrector la şcoala din Reghinul Săsesc, din 20 mai 1861 rector al acestei şcoli, apoi provizoriu direcor al liceului inferior din Reghinul Săsesc. În 1864 dă examenul de profesor. Din 20 noiembrie 1864 este director al şcolii reale, al gimnaziului real inferior (1869) şi al gimnaziului inferior (1883) din Reghinul Săsesc. La 17 aprilie 1906 depune cererea de pensionare. La 31 august 1906 este pensionat. Moare la 13 ianuarie 1924 la Sebeş, la fiica sa, căsătorită acolo. A fost îngropat la 16 ianuarie 1924 în Reghinul Săsesc[47]. A scris numeroase studii și articole referitoare la istoria orașului Reghin și a școlii germane de aici[48]. Printre acestea, merită a fi menționate: Beiträge zur Geschichte von Sächsisch-Regen und seiner Umgebung[49]; Die Entwicklung der Sächsisch-Regener evangelischen Knabenschule seit dem Jahre 1848[50]; Der Floßhandel auf dem Mieresch[51], „Die Witterungsverhältnisse von Sächsisch-Regen in den Jahren 1868-1877”[52]; „Verzeichnis der Plebane und Pfarrer der Gemeinden des Sächsisch-Regener Kapitels”[53]. De asemenea, el a transcris din alfabetul gotic în cel latin cronicile familiilor Elsen, Bredt, Kirschel și a preotului Herberth din Țigmandru, corespondența predicatorului Kinn despre epidemia de holera de la 1873, documente de deosebită valoare pentru istoria Reghinului, care ulterior au fost preluate de Alzner și Czoppelt și ulterior au ajuns în Arhiva transilvaneană din Gundelsheim.
Kaiser Johann (1838-1914, Dr. juris, deputat imperial). S-a născut la Reghinul-Săsesesc, pe 23 octombrie 1838, a devenit avocat și a făcut parte în mai multe rânduri din Dieta Transilvăneană sau din Parlamentul ungar, după 1867. Alături de primarul Friedrich Birthler a fost deputat din partea orașului în Dietele Transilvaniei de la Sibiu și Cluj, ținute în anii 1863, 1864 și 1865. A contribuit la ridicarea Reghinului la rangul de oraș în 1863. După 1874 a fost primar al Reghinului-Săsesc.[54] A decedat la Viena la 14 februarie 1914 și a fost înmormântat în cimitirul central de acolo[55].
Keintzel Eduard „Edi” (1897-1973, om politic, avocat). S-a născut la 15 decembrie 1897 la Reghinul Săsesc. A fost jurist, locotenent colonel în rezervă şi deputat, vicepreşedinte al Landsmannschaft-ului[56]. În anul 1934 a publicat lucrareaMinderheitenpolitik und Minderheitenrecht, mit besonderem Hinblick auf die siebenbürgisch – sächsischen Verhältnisse, referitoare la drepturile minorităților etnice din Transilvania interbelică. A fost ales în 1955 ca al 3-lea deputat federal în Germania, din partea saşilor transilvăneni[57]. În 1956 s-a angajat cu contract oficial, ca specialist de limbă maghiară pentru emigranţii maghiari[58]. Keintzel Eduard a fost artizanul preluării de către landul Nordrhein-Westfalen, cel mai bogat land al federaţiei germane, a patronatului, asupra saşilor transilvăneni. Keintzel este una dintre cele mai proeminente personalităţi ale poporului săsesc din perioada postbelică[59]. În 1959 a fost ales vicepreşedinte al Landsmannschaft-ului. A lăsat moștenire bibliotecii din Gundelsheim 5 m liniari de arhiva referitor la așeazarea sașilor nord-transilvăneni în landul Nordrhein-Westfalen[60]. Printre lucrările semnate de el, pot fi menționate: Zur Frage der geistigen Arbeiter, 1924; Madjarische Minderheitenpolitik, 1925; Kommentar zum Flüchtlingsstatut der UNO, 1951; Das Flüchtlingsstatut der UNO mit Statut des Hochkommissariates und Schlußprotokoll übersetzt von Otto Folberth und Eduard Keintzel; Erlaß zum Flüchtlingsstatut, übersetzt von Eduard Keintzel, 1962; Als Abgeordneter der Siebenbürger-Sachsen im ungarischen Parlament 1940-1944, in „Siebenbürgischen Vierteljahresblätter“, 18 (1969), p. 22-25; Hunder Jahre ungarische Nationalpolitik 1842-1942; Ein europäisches Volksgruppenrecht (f.a); Das Recht der ungarischen Städte (f.a)[61].
Keintzel Georg (1858-1925, filolog, teolog). S-a născut la Reghinul-Săsesc în anul 1858 ca fiu al unui comerciant de lemne; după încheierea studiilor în orașul natal, a frecventat gimnaziul evanghelic din Bistrița[62] apoi a studiat patru ani la universităţile din Tübingen, Leipzig şi Jena, teologia, limba germană, filosofia şi pedagogia şi a obţinut titlul de doctor în anul 1880 la profesorul Eduard Seivers, în domeniul istoriei literaturii: Der Heiland im Verhältnis zu seinen Quellen. A lucrat 17 ani în învăţământ. O scurtă perioadă la gimnaziul din Reghinul Săsesc, apoi la cel din Bistriţa, apoi profesor şi conducător al seminarului pedagogic pentru instruirea învăţătorilor de şcoli populare, până ce, în 1897, a devenit preot în comunităţile de pe valea Budacului, la Petriş şi Viişoara (Bistriţa), în 1906. Lucrări ştiinţifice: „Der Konsonantismus des Mittelfränkischen verglichen mit dem des Siebenbürgisch-Sächsischen während des 13. bis zum Beginn des 16. Jahrhunderts“ (1885); „Über die Herkunft der Siebenbürger Sachsen“ (In Programm, Bistritz, 1886/87); „Lautlehre der Mundart von Bistritz und Sächsisch-Regen. Mit Berücksichtigung abweichender Lautverhältnisse in den sächsischen Ortsdialekten der Umgebung“ (1894); „Siebenbürgisch-Sächsisches Wörterbuch. Buchstabe D“ (1894)[63]. În 1913 a devenit decan al Bistriţei. A murit la 26 decembrie 1925 la Viişoara. Perioada de ședere în Jena i-a oferit posibilitatea de a scrie o lucrare importanta pentru istoria Transilvaniei natale: Über die Herkunft der Siebenbürger Sachsen, care au fost tipărita la Bistrița, în 1887[64].
Keintzel Harald (1916-1960 dr. avocat), născut la Reghin, a plecat la Bucureşti la vârsta de 24 de ani, în 1940. Angajat în lupta politică, a fost un apropiat al preşedintelui dr. Hans Otto Roth[65]. A decedat în 1960[66].
Keintzel Caroline (1845-1911, fotograf) s-a născut la Reghinul-Săsesc la 17 februarie 1845. A fost fascinată de arta fotografică adusă la Reghin de artistul german Carl Dörschlag în anii 60 ai secolului al XIX-lea, ea fiind prima care a practicat această profesie bărbătească în acest oraș. Alături de Kamilla Asboth a fost printe primele femei care au practicat arta fotografică în Transilvania. A avut un atelier pe care l-a lăsat moștenire lui Georg Heiter, în momentul plecării ei la Sighișoara. S-a remarcat prim fotografia de atelier, având remarcabile portrete care degajă prospețime și sensibilitate. A decedat la Sighișoara pe 19 octombrie 1911[67].
Keintzel-Schön, Fritz (1904-1971, preot, lingvist), s-a născut la 31 august 1904 în Cluj, ca fiu la ofițerului k.u.k. Fritz Schön, care mai târziu ajunge funcționar la Reghinul-Săsesc, și al Friedei, născută Adleff, fiica maistrului pielar Josef Adleff din Reghin. După moartea timpurie a mamei sale, el a fost adoptat de sora aceseia Charlotte Keintzel, născută Adleff și de soțul acesteia, mecanicul Samuel Engelhardt Keintzel. După absolvirea gimnaziului inferior din Reghin a urmat gimnaziul superior Bischof Teutsch din Sighișoara, unde a trecut examenul de bacalaureat în anul 1923. Între 1923 și 1927 a studiat teologia și filosofia (cu disciplinele germană, franceză și română) la universitățile din Cluj, Viena, Marburg, Königsberg, încheind cu un curs de limba franceză la Dijon. În acești ani, începând cu anii de studii de la Reghin și până la cei petrecuți la Viena, leagă o strânsă prietenie cu Helmut Czoppelt. Între 1927 și 1929 a fost suplinitor la gimnaziul inferior evanghelic din Reghin, apoi și-a satisfăcut timp de doi ani serviciul militar la infanterie, fiind lăsat la vatră în februarie 1931 cu gradul de locotenent. Din septembrie 1932 până în 1933 a fost suplinitor la colegiul maghiar reformat Bethlen din Aiud. Între 1936 și 1939 a fost profesor suplinitor la gimnaziul evanghelic Bischof Teutsch din Sighișoara, iar din 1936 până în 1948 preot la Felmer (lângă Brașov). În 1944 s-a căsătorit cu Dora Eisner (1914-1978), din căsătoria lor născându-se două fete și un băiat. Între ianuarie 1945 și septembrie 1946 a fost deportat în Rusia sovietică. În 1948 a fost profesor la treapta superioară a școlii elementare cu predare în limba germană din Ticușu Vechi (actualmente jud. Brașov). La 4 iulie 1970 a obținut titlul de doctor cu o dizertație despre numele de familie săsești din Transilvania, la universitatea din București. A murit la 9 iulie 1971 la spitalul din Tg.Mureș și a fost înmormântat la cimitirul din Tecușul vechi[68]. A publicat 81 de lucrări cu caracter științific, din care cea mai importanta este Die siebenbürgisch-süchsischen Familiennamen, în “Studia Transylvanica”, vol 3 (1976). De asemenea, foarte importante sunt studiile lui referitoare la toponimia si istoria Reghinului (R.N.Ziegenwald in Sächsisch-Regen, in Korrespondenzblatt, vol.52 din 1929; Ortsname Regen und Reen, in Siebenbürgische Vierteljahresschrift, 57/1934; Der Kampf bei der Reener Miereschbrücke, Weihnachten 1601, in Siebenbürgische Vierteljahresschrift, 57/1934; Deutschblütige Rumänen und Ungarn in der Umgebung von Sächsisch-Reen, în Siebenbürgische Vierteljahresschrift, 58/1935; Die Zerstörung Sächsisch-Regens im November 1848, în Siebenbürgische Vierteljahresschrift, 59/1936; Die Abenteuer des Reener Tischlers Samuel Elsen, in Klingsor, 13/1936). În afară de acestea, el a publicat numeroase studii de etnografie săsească, filologie, heraldică. Este menționat în lexiconul sașilor transilvăneni din 1993 (Lexikon der Siebenbürger Sachsen).
Keller Helmut (1925-1983, fotograf). Născut la Reghin în 31 martie 1925[69]. A frecventat între 1952 și 1953 Bayerische Staatslehranstalt für Lichtbildwesen din München. El a pregătit un album foarte frumos despre Reghin. Prima imagine din album este aceea a bisericii, având pe ceas reprezentat „Halverelf”[70]. Soţia lui, originară din Zips, fiica unui deputat german, cunoştea mai multe amănunte legate de istoria Reghinului decât el, cu toate că nu a văzut niciodată Reghinul. A devenit în 1959 membru al comisiei de examinare a fotografilor din München[71]. Până în 1983 a lucrat ca fotograf pentru diferite firme din München. La expoziția »Das menschliche Antlitz Europas« (1959/60), comandată de Uniunea Europeană, a fost distins cu medalia de aur.[72]. A publicat în 1981 lucrarea Reen und die Reener.
Kepl Gerhard (1909-1991, profesor) născut la Bistriţa în 29 septembrie 1909[73], profesor de gimnaziu şi preot. Kelp a devenit conducătorul unui cămin de educare din Reghinul Săsesc[74]. A emigrat în 1944. A fost autorul a numeroase studii privind istoria Transilvaniei de nord în perioada interbelică şi postbelică, ce se referă inclusiv la Reghin, pe diferite teme, publicate mai ales în seriile Beiträge zur Geschichte der Stadt Bistritz in Siebenbürgen, editate de către Ernst Wagner şi apărute la Dinkelsbühl[75].
Kinn Gustav Adolf (1868-1937, matematician, teolog), născut la 27 septembrie 1868 în Sighişoara. A absolvit gimnaziul superior din Sighişoara în 1886 şi a studiat matematica şi fizica la Jena, Cluj şi Berlin. Examenul de absolvire l-a trecut în 1888. Din 1893 este profesor de gimnaziu în Reghinul Săsesc. La 16 februarie 1901 promovează ca doctor la Cluj. La 17 iunie 1906 este ales ca director al gimnaziului din Reghin. De la 1 septembrie 1929 director al şcolilor evanghelice unite (şcoala elementară, gimnaziul inferior, şcoala civilă de fete) din Reghin. Din august 1931 intră în pensie. Moare la 25 iulie 1937 în Reghinul Săsesc. S-a căsătorit la 27 iunie 1896 cu Selma Seibriger, născută la 19 iulie 1872 în Reghinul Săsesc, decedată la Sibiu. A avut doi copii: un băiat, Dr. Gustav Friedrich Kinn, economist, şi o fiică, Irmgard Selma Westemean, născută la 26 iunie 1906.[76]
Kinn Gustav Friedrich (1839-1919, teolog) s-anăscut la 2 august 1839 în Reghinul-Săsesc, ca fiu al preotului Johannes Kinn „Sutor“. A absolvit gimnaziul din Sighișoara în anul 1860. Între 1860 și 1863 a studiat teologie, fizica și matematica la Jena și Viena. La 16 august 1863 a început activiatea didactică la școala elementară din orașul natal, iar din 10 septembrie este profesor la școala reală. La 7 aprilie 1867 a fost numit conrector al școlii evanghelice și pe 23 august a fost ales prim predicator. Din 1872 este predicator, după unificarea celor două posturi de predicatori. Între 1874 și 1881 este preot în Uila, apoi în Dedrad, unde a și murit, în 1919, fiind îngropat două zile mai târziu, la Reghin. Din 1890 și până la moarte, a fost decan al Reghinului Săsesc.[77] Cu ocazia aniveersării a 70 de ani de viață, i-a fost publicată o laudație în revista “Kirchliche Blätter” nr. 14 din 7 august 1909. A publicat un articol: “Einige Bemerkungen über die Anordnung des mathematischen Lehrstoffes an der Realschule“[78]. Este cel care a consemnat într-un jurnal desfășurarea epidemiei de holeră din 1873 din Reghinul-Săsesc, implicându-se cu curaj în tratarea bolnavilor.[79]
- medic psihiatru). Cel mai tânăr fiu al profesorului Michael Kloos, Gerhard, s-a născut la Reghin, pe 3 mai 1906. Între 1939 și 1945 a fost director al căminului de îngrijire din Stadtroda, care era implicat, prin secția sa de copii, în acțiuni de eutanasiere. Între 1947 și 1951 a fost docent al facultății de psihiatrie a universității din Kiel[80]. Apoi a devenit director al spitalului din Göttingen, „aproape la fel de mare ca un oraş şi unul dintre cele mai cunoscute spitale din lume”[81], fiind doctor în medicină, director, profesor, doctor în ştiinţe umaniste. A fost autorul a numeroase lucrări de medicină, cursuri universitare de specialitate, după care s-a predat chiar şi în Japonia: Grundriss der Psychiatrie und Neurologie: unter bes. Berücksichtigung der Untersuchungstechnik. Din 1944 până în 1988 a apărut în 10 ediții și a fost revizuită de mai multe ori, ultima dată în Walter Simon; Aus der Psychiatrischen und Nervenklinik Kiel: Die Konstitutionslehre von Carl Gustav Carus mit besonderer Berücksichtigung seiner Physiognomik. Cu un cuvânt introductiv semnat de Karl Jaspers, Karger, Basel/New York 1951; Anleitung zur Intelligenzprüfung im Erbgesundheitsgerichtsverfahren: Din însărcinarea Biroului de cercetarea raselor din landul Thüringen, Jena. 1941. În 1943 fost reeditată cu subitlul und ihrer Auswertung. Apoi, a fost reeditată încă de trei ori, cu titlul Anleitung zur Intelligenzprüfung in der psychiatrischen Diagnostik în 1952, 1958 și 1965; Die Realitätsbewusstsein in der Wahrnehmung und Trugwahrnehmung: Aus der Psychiatrischen und Nervenklinik, Freiburg i. Br., G. Thieme, Leipzig 1938; Die psychische Symptomatik der Lungentuberkulose. Cu Erwin Näser, Berlin 1938. El s-a căsătorit cu o contesă, cu Doris von Posadovisky-Wechner, dintr-o familie străveche. Aceasta a studiat filosofia şi i-a dăruit 4 fiice[82]. A decedat la 22 aprilie 1988 în Göttingen.
Kloos Karl (1902-1968, prim procuror, Înalt Consilier), fiul profesorului de desen la liceul german din Reghin, Michael Kloos,a plecat din Reghin deja din 1912 și a ajuns prim-procuror la Graz, doctor în științe juridice, a fost căsătorit cu o braşoveancă, iar apoi cu o femeie din Graz. A avut doi copii, Horst și Günther. A fost fratele lui Kloss Gerhard, medic nazist la Göttingen[83].
Kohl Stefan (1922-1998, taxiderm). S-a născut la Reghin la 30 iulie 1922, a studiat la școala evenghelică (1929-1937) din orașul natal. A practicat taxidermia, fiind ucenic la Tg.-Mureș și Reghin, apoi în 1949 a fost preparator la muzeul de vânătoare din Focșani. Între 1949 și 1951 a lucrat independent, apoi, până la pensionarea din 1982, ca preparator în Reghin. În această perioadă a înființat un muzeu de științe naturale, care a devenit treptat unul dintre cele mai importante de acest profil din România. În paralel, a activat și ca ornitolog. Rezultatele muncii sale au fost prezentate în 120 de limbi la diferite simpozioane științifice, el fiind autorul a două cărți: Die Ornis Siebenbürgens (Păsările Transilvaniei – 1988) și A karpati baramedverol (Despre ursul brun carpatin – 1997). A fost membru al Societății Ornitologice Române și din 1942 observator al Institutului Ornitologic din Ungaria. Muzeul organizat de el la Liceul Nr.2 din Reghin cuprinde peste 90% din ornitofauna României, fiind al 4-lea ca mărime din România și cu cea mai bogată colecție de schelete. El a organizat de asemenea și fanfara orașului, în 1945, fiind dirijorul acesteia. A decedat la 24 martie 1998[84].
Kosch Erwin (1898-1973 Avocat), s-a născut în Reghinul-Săsesc la 26 iunie 1898 într-o veche familie de meșteșugari. A frecventat școala primară și liceul inferior în orașul natal, apoi treapta superioară de liceu la Sighișoara, unde a trecut examenul de maturitate în 1916. În primul război mondial a fost ofițer de rezervă și a fost distins. După 1919 a intrat în serviciul activ al armatei române. Apoi a început studiile la Cluj și a obținut diploma de stat la Universitatea din Cernăuți. În anii 20 ai secolului trecut a făcut parte din Consiliul Orășenesc Reghin și din Consiliul Județean. În cadrul bisericii evanghelice a fost presbiter, curator și membru al consistoriului național din Transilvania de Nord (după 1940). De la sfârșitul anului 1931 până în 1944 a fost avocat în Reghin, iar după evacuare s-a stabilit pentru o vreme în Austria, împreună cu soția Grette și fiica Irmgard. În anul 1950 s-a mutat în Germania Federală, la Uhlenhorst, unde a lucrat de asemenea ca avocat. În cadrul Landsmannschaft-ului săsesc din Germania Federală, a activat în conducerea grupului din Landul Nordrhein-Westfalen.[85]
Laurentzi Melitta (1896-1989, învățătoare) s-a născut la Reginul-Săsesc în anul 1896, nefiind căsătorită, și-a dedicat viața educării copiilor și întreținerii mamei, cu care a emigrat în 1944 în Austria. Ei i se datorează formarea a numeroase generații de elevi, care au devenit mai apoi oameni celebri în viața politică, economică și culturală a țărilor de adopție. S-a implicat de asemenea în activitățile asociațiilor feminine din Reghin, în munca de ajutorare a emigranților din Austria. Din necrologul dedicat ei, în august 1968 după decesul învățătoarei, rezultă că ar fi întocmit o istorie a școlii germane din Reghin. De asemenea, a oferit profesorului Holzträger date referitoare la dialectul săsesc reghinean, pentru întocmirea lucrărilor sale filologice[86].
Maurer Georg (1907- 1971 poet, filolog). S-a născut la 11 martie 1907 la Reghinul-Săsesc, ca fiu al capelmaistrului Georg „Kakos” şi al Emmei, născută Mühsam, iar dupa mutarea familiei la Bucuresti, în 1911, urmează acolo cursurile școlii primare și gimnaziale în limba germană. Între 1926 și 1934 studiază la Berlin, apoi la Leipzig (istorie și filosofie). În 1936 publică volumul de poezie „Ewige Stimmen”. Pentru volumul “Gesänge der Zeit”, publicat in 1948, a primit premiul literar al orașului Weimar. Din 1955 este profesor la institutul de literatură din Leipzig. După publicarea mai multor volume de poezii a primit premiul Johannes Robert Becher în anul 1961. În 1964 primeste premiul orașului Leipzig iar in 1966 este ales ca membru al Academiei RDG. A tradus numeroase lucrări literare din româna în limba germană, a fost publicat în multe reviste literare din România. Moare la 4 august 1971 în Leipzig.[87] Volumele ediate de Maurer: „Ewige Stimmen“, poezii, Leipzig 1936; „Gesänge der Zeit“, Imnuri și sonete Leipzig 1948; „Barfuß” de Zaharia Stancu, Traducere 1951; „Zweiundvierzig Sonette“ Aufbau Verlag Berlin 1953; „Die Elemente“, Gedichte Insel Verlag Leipzig 1955; „Gedichte aus zehn Jahren“, Verlag Volk und Welt Berlin 1956; „Der Dichter und seine Zeit“, Berlin 1956; „Eine stürmische Nacht“ de Ion Luca Caragiale (Traducere dupa “O noapte furtunoasa) 1956; „Lob der Venus“, Sonete, Berlin 1956; „Poetische Reise“, Berlin 1959; „Das Lächeln Hiroshimas“ de Eugen Jebeleanu, traducere,1960; „Ein Glückspilz“ de I.L.Caragiale, traducere, 1961; „Dreistrophenkalender“, poezii, Halle 1961; „Das Unsere“, în „Neue deutsche Literatur”, Heft 8 1962; „Gestalten der Liebe“, poezii, Halle 1964; „Stromkreis“, poezii, Leipzig 1964; „Im Blick der Uralten“, poezii, 1965; „Gespräche“, poezii, Halle 1967; „Essay I“, Halle 1969; „Kreise“, poezii, Halle 1970; „Erfahrene Welt“, poezii Halle 1972; „Essay II“, Halle 1973; „Ich sitz im Weltall auf einer Bank im Rosental“ (editor Eva Maurer) 2007[88].
Meltzl Hugo Carl von Lomnitz (1846-1908, filolog) a fost al doilea fiu al lui Samuel Traugott Meltzl von Lomnitz şi a soţiei sale Mathilde Julie Bogner, născut la 31 iulie 1846 în Reghinul Săsesc. A studiat în Reghinul-Săsesc, Cluj, Bistriţa, şi filosofia şi teologia la universităţile din Leipzig şi Heidelberg. La vârsta de 26 de ani, a fost chemat la nou întemeiata universitate Franz Josef I din Cluj (1871), la catedra de limba şi literatura germană. La Bistriţa, s-a căsătorit cu Hermine Berger. A întreprins numeroase călătorii în străinătate şi a fost un scriitor activ. Ca şi coeditor şi conducător al revistei Acta Comparationis în 20 volume (revistă pentru istoria comparată a literaturii) a activat între anii 1877-1888 cu succes în mod deosebit pentru recunoaşterea mondială a lui Petöfi şi Schopenhauer[89]. A scris peste 120 de articole in diferite limbi, din care merita a fi mentionate: “Stellung, Mass und Methode der Philosophie in der Gymnasial Pädagogik” (Leipzig, 1882); “Schopenhauer bölcselmi elodei”, (1875); „Akademisch-philosophische Sänge und Klänge” (Leipzig, 1877); “Die Rätsel und Vexierpoesie der Szekler” (Cluj, 1878) [90].
Meltzl Oskar (1843-1905, jurist, economist si istoric), născut la Reghin. Dupa absolvirea școlii primare din orașul natal, a urmat gimnaziul din Bistrița, apoi academia de drept de la Sibiu, unde a promovat în 1866. După obținerea doctoratului la Budapesta și a încheierii practicii juridice, a ajus profesor la aceeași academie sibiană, unde a lucrat până în 1886. Este ales deputat de Sibiu, face parte din diferite comisii, din redacția cotidianului „Siebenbürgisch-deutsches Tageblatt“, iar din 1898 este director al Bancii Agricole din Sibiu. A scris și publicat numersoase studii și articole științifice și de popularizare axate pe tematica istoriei economice (Über Gewerbe und Handel der Sachsen im 14. und 15. Jahrhundert, Hermannstadt, 1892; Über den kaufmännischen Fachunterricht, Bratislava, 1892; Über gewerbliche Produktionsgenossenschaften, Bratislava, 1893; Das Zoll- und Handelsbündnis mit Österreich, Bratislava, 1896); drept (Die Stellung der Siebenbürger Sachsen in Ungarn). Cea mai importantă lucrare a sa, Statistik der sächsischen Landbevölkerung in Siebenbürgen, publicată în 1886, cuprinde 396 de pagini și este rezultatul unei cercetari ample de arhiva și teren alcătuită dupa o muncă efectuată în 227 sate din Transilvania, oferind cercetatorului de azi o importantă sursă de documentare pentru istoria Transilvaniei în cea de-a doua jumătate a secolului al 19-lea. A decedat la 1 decembrie 1905.[91]
Meltzl Samuel (1815-1870, primar, agronom). După absolvirea școlii primare în orașul natal, a urmat gimnaziul evanghelic din Sibiu, apoi cursuri de drept la Cluj. La 1849 este primar al Reghinului, la 1850 este inspector într-o comisie funciară. A vrut să înceapă comerţul cu buşteni mari şi groşi, ceea ce nu s-a mai întâmplat până atunci; fiind singur, şi Mureşul neregularizat, nu a reuşit în întreprinderea sa. După 1861 începe o activitate pomicolă la Turda, dar și de fabricant de rachiu și bere. În 1871 îi apare la Sibiu cartea sa dedicată studiului pomiculturii, Anleitung zur Obstbaumzucht, populäre Darstellung der siebenbürgischen Verhältnisse, în care abordează diverse probleme ale cultivarii și îngrijirii pomilor fructiferi.[92]
Müller Arnold (1884-1934, entomolog). S-a născut la 1 iulie 1884[93] la Reghinul-Săsesc, unde a urmat cursurile școlii primare, apoi pe cele medii la Bistrița, iar cele superioare la Cluj, Berlin, Kiel, Viena și Jena. S-a specializat in domeniul entomologiei, efectuând numeroase călătorii de cercetare în Europa, Asia și Africa. În cadrul unei călătorii de studiu în Bulgaria, suferă un atac de cord care-l va marca pe toata viața, iar aceasta boală de inima i-a si cauzat moartea, survenita la 11 aprilie 1934. Dupa un stagiu de un an ca profesor la Reghin, ajunge la catedra de biologie a scolii reale din Sibiu. Aici a devenit membru activ al „Siebenbürgischer Verein für Naturwissenschaften“, devenind redactorul sef al Anuarului Stiintific al Asociatiei[94]. A elaborat numeroase comunicari si referate stiintifice. In 1921 a descoperit in pasul Turnu Rosu specia de lacuste „Chortippus acroleucus Müller“. [95]
Müller Gustav (1881-1973, Maistru constructor), a adus cu el la emigrare, în 1962, un valoros material istoric cu privire la biserica săsească, cu colectarea căruia a depus mari eforturi în ultimii ani. El a locuit la căminul transilvănean din Gundelsheim/Neckar[96]. A publicat o descriere a bisericii evanghelice, Die evangelische Kirche von Sächsisch-Regen, în Siebenbürgisch-Sächsisches Hauskalender/Jahrbuch, in1965, aceasta fiind cea mai importanta lucrare dedicata acestei constructii a Reghinului de pana acum.[97] În afară de monografia bisericii, el a mai scris: “Ergänzungen zu der evangelischen Kirche in Mühlbach” (1966); “Die evangelische Kirche St. Bartholomä in Kronstadt (1967); “Römisch-katholische Kirche in Gundelsheim a.N” (1966); “Stiftskirche in Wimpfen im Tal (1966); “Stiftskirche in Öhringen” (1967); “Kulturleistungen der Siebenbürger Sachsen und die Ostedeutschen“[98].
Nikolaus Heinrich (1879-1962, preot) s-a născut la 25 Mai 1879 în Cenade, ca fiu al notarului Mathias Nikolaus (1840-1888) și al Mariei (1840-1893, născ. Hermann). Deja de la vârsta de 14 ani a devenit orfan de ambii părinți. pentru finanțarea studiilor s-a bucurat de ajutorul fratelui său, Ing. Hermann Nikolaus, din Viena. A absolvit liceul la Sibiu. Talentatul elev a atras atenția episcopului Müller, care l-a luat în cercul protejaților săi. Heinrich Nikolaus a studiat apoi la Königsberg și Cluj. Ca membru al Asocțiației Studenților Germani (Vereins Deutscher Studenten – VDSt) a luat contact cu numeroși bărbați ai acelei perioade. În 1904 a devenit director al școlii din Nocrich, iar după căsătoria sa cu Hedwig Fuchs a fost ales preot la Axente Sever (Frauendorf). Primul său fiu, Heinz, născut în 1906, a fost bolnav de poliomelită. Datorită necesității îngrijirii acestuia, s-a mutat predicator cu familia la Sibiu. În 1913 se naște Günther (care după 1945 a ajuns medic stomatolog la Salzburg), în 1923 se naște fiica Ilse, iar în 1924 îi moare soția. În anul 1926 a fost ales preot paroh la Reghin. Între el și această comunitate s-a născut o strânsă legătură de încredere, datorită activității sale destoinice. În anul 1928 s-a căsătorit cu Hermine Kraft, care venea cu fiica ei, Annemarie, „Peterlein“. După moartea preotului Klemens, el este ales decan cercual și după ce Transilvania de nord a fost cedată ungariei, în urma arbitrajului de la Viena, el a devenit vicar general. După prăbușirea din 1944 el a fost evacuat împreună cu comunitatea sa și cu populația de etnie germană din nordul Transilvaniei. În anul 1945 a devenit preot ajutant în Zell am See, Austria, iar din 1955 a trăit până la moarte, împreună cu soția sa, la căminul de bătrâni din Purkersdorf. La 29 ianuarie 1962 a fost înmormântat la Purkersdorf.[99] În perioada petrecută la publicat o lucrare de referință referitoare la istoria preoților evanghelici din Reghin: Die deutsche Plebane und die Pfarer der Stadt Sächsisch-Regen, publicata în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, Bd. 5O, p. 517-532[100].
Orendi Johann (1783-1853, preot) născut la 24 noiembrie 1783 în Reghin. In 1804 absolvă liceul din Sighişoara, apoi din 1805 este la universitatea din Bratislava, iar din 1806 rector în Reghin. În 1829 este decan la Reghin. A fost căsătorit de două ori. Moare la 28 aprilie 1853 în Reghinul Săsesc.[101] Si-a publicat amintirile din timpul revolutiei de la 1848, sub titlul “Leidensgeschichte von Sächsisch-Regen im Jahre 1848-1849″ în revista “Kronstädter Blätter für Geist, Gemüth und Vaterlandskunde” (Brasov, 1855), precum si unele lucrari despre istoria bisericii evanghelice din Reghin[102].
Orendi-Hommenau Viktor (și Victor) Publicist, poet, politician cultural, s-a născut la 13 iunie 1870 la Dumbrăveni, ca fiu al profesorului de pian Wilhelm Orendi și al Jeanettei Farkas Edle von Hommenau.Orendi, care se enumeră printre cei mai prolifici publiciști și poeți de limbă germană ai Banatului din perioada antebelică, a fost autodidact; a absolvit un curs de peadgogie în mod privat. Poezia lui se încadrează în literatura romantizatoare, în timp ce publicistica lui este impregnată de accentele luptei naționale a poporului german din Banat împotriva maghiarizării. În anul 1894 Orendi a editat în Tg.Mureș foaia „social-beletristică” de scurtă durată „Das kleine Universum”. Un an mai târziu a devenit editorul publicației reghinene „Sächsisch-Regener Wochenblatt“ (1895/96) și a activat ca și publicist liber. Poeziile sale din acei ani au apărut în volumul „Blätter und Blüten“ (1896). La Timișoara a început prin editarea cotidianului „Deutschen Tagblatts für Ungarn“ (1902) lupta sa împotriva naționalismului maghiar, care amenința să asimileze minoritatea germană. Poziția sa opozițională lipsită de compromis, pe care a manifestat-o în timp ce conducea pulicațiile „Deutsch-ungarischer Volksfreund“ (săptămânal, 1903-19) și „Von der Heide“ (lunar, 1909-19, 1922-27, 1937), i-a adus procese de presă, pedepse cu închisoarea și amenzi. Pe lângă aceasta, Orendi a activat și ca traducător și om de cultură. Cea mai importantă realizare culturală a sa a fost revista lunară „Von der Heide“. Fiind singura publicație de limbă germană din Banat în primul sfert a secolului XX, ea a avut menirea să susțină activitatea scriitorilor germani din Banat și să păstreze germanitatea în acest spațiu. Ca și angajat al revistei „Heide“, Orendi a avut de partea sa numeroși autori celebri ai timpului său, printre care Josef Gabriel cel Batrân, (1853–1927), Otto Alscher (1880–1944), Nikolaus Schmidt (1874–1930), Franz Xaver Kappus (1883–1966) și Adam Müller-Guttenbrunn (1852–1923). Acoloa atras și numeroși scriitori sași din Transilvania, ca și din Austria și Germania. A fost unul din inițiatorii „Ligii Germano-Șvăbești” (1919) iar după alipirea Banatului la România a fost numit comisar de examinare al școlilor germane din Banat, după ce încă dinainte de 1918 cooperase cu mulți oameni politici români din Banat și a activat ca mijlocitor înter literatura și cultura română și cea germană. După mutarea sa la București în 1934, s-a retras treptat din viața politică. În 1932 a fost consilier ministerial honoris causa; Membru al Asociației Scriitorilor Germani și Austrieci; membru de onoare al Societății Cultural-Politice Germane (Leipzig, 1930) și al Ligii Academice „Tânăra Românie“ (Viena, 1930); A primit medalia de aur pentru Știință și Artă „Bene Merenti“ Clasa I (1924); Medalia de argint a Academiei Germane din München; „Crucea de cavaler al Ordinului Coroana României” (1928). A decedat la 21 februarie 1954 la București. Opere: „Das Heidebuch“, 1919; „Literarische Skizze“, 1921; „Aus Licht und Leid, Ausgewählte Gedichte“, 1922; „Literatur und Volkskunst der Rumänen“, 1928; „Was ich an dem Rand schrieb, Skizzen und Aphorismen“, 1930; „Michael Eminescu, Ausgewählte Gedichte in deutscher Übersetzung“ 1932[103].
Plesch Erhard („Buba”, 1910-1977, avocat, om politic) născut la Reghinul Săsesc la 7 aprilie 1910[104]. A urmat cursurile primare la Reghin, apoi cele liceale la Sighisoara si cele universitare la Facultatea de drept din Cluj. Dupa o scurta perioada in care a lucrat ca avocat la Reghin, a intrat in cariera politica la Sibiu, de unde a fost deportat in URSS, la incheierea celui de-al doilea razboi mondial. Întors din deportarea sovietică, s-a aşezat în Germania, la München, unde a lucrat la biroul de personal al unei mari întreprinderi, moment în care a început colaborarea cu Herwart Scheiner în „Verband der Deutschen in Rumänien” în vederea ajutorării refugiaţilor saşi, ca şi a emigraţiei române, fiind în legătură cu trimisul României la Berlin de pe vremea regimului Antonescu, Ion Gheorghe[105]. Apoi a activat ca funcţionar la oficiul pentru primirea refugiaţilor germani din România, la München[106]; a fost ales în 1955 ca al 2-lea deputat federal în Germania, din partea saşilor transilvăneni[107]. În 1958 a fost ales la Mannheim preşedinte al Landsmannschaft-ului[108], căruia „i-a dat o nouă formă de organizare acţionând decisiv pentru emigrarea germanilor din România” (W. Bruckner)[109]. În 1960, Plesch Buba a fost chemat în consiliul pentru problemele refugiaţilor în guvernul Bavariei, pentru 3 ani, de către ministrul de stat Stain Walter[110]. Dotat cu o energie şi o capacitate de muncă ieşite din comun[111], a fost una dintre cele mai importante personalităţi ale saşilor din perioada postbelică, acţionând în permanenţă pentru binele poporului său răspândit în Europa şi în America. A acţionat de asemenea pentru îmbunătăţirea relaţiilor dintre R.F.Germania şi România, scop pentru care a întreprins o vizită în Transilvania şi la Bucureşti în 1973, pentru a se întâlni cu reprezentanţi ai autorităţilor culturale şi politice române, ca şi cu cei ai bisericii evanghelice[112]. Întreaga lui activitate în Germania în această funcţie a fost impregnată de dorinţa ridicării bunăstării saşilor emigraţi şi a ridicării conştiinţei de sine a acestora[113]. Cel mai mare gând al vieţii lui a fost „ideea necesităţii existenţiale a comunităţii saşilor de peste graniţe şi continente”[114]. Împreună cu ministrul de externe Dr.Gerhard Schröder (1961-1966) a încercat forţarea emigrării saşilor, propunând o cotă de mărci pentru fiecare refugiat (s-a obţinut pentru aceasta suma de 600 milioane DM din partea Bundestag-ului)[115].
Reissenberger Wolfgang (1914-1989, medic, scriitor). Născut la Mediaș, 10 octombrie 1914, a copilărit la Reghin. După absolvirea școlii în Reghin, a urmat liceul St. Ludwig Roth din Mediaș, apoi medicina la Graz, unde a cunoscut pe Gertraut Rintelen, cu care s-a căsătorit. S-a stabilit în Austria înainte de emigrarea din 1944. doctor în Graz din 1959[116], s-a aflat în conducerea asociaţie saşilor ardeleni din Steiermark[117]. În volumul autobiografic Das verlorene Paradies. Erinnerungen an eine siebenbărgische Jugend descrie viața socială și relațiile interetnice din Transilvania interbelică. Orașul Reghin este descris în capitolul Die Kleinstadt Sächsisch-Regen (Reen), unde este redată pe scurt întemeierea germană a localității, apariția meșteșugurilor și fondarea școlii germane cu 300 de ani înainte de cea românească. Micul oraș al copilăriei sale număra aproximativ 14000 de locuitori, el fiind populat de germani (centrul și străzile adiacente), maghiari (mai ales în Reghin-Sat și spre Suseni), evrei (în centru), români și țigani (situați mai ales la periferii, ei locuiau în colibe de lut). Pe culoarul Mureșului era practicat plutăritul, lemnul fiind transoportat spre Ungaria, Austria, chiar Italia, Turcia, Bulgaria, uneori Asia și Africa. În centrul orașului se desfășurau târgurile săptămânale, în care erau aduse produse agricole și meșteșugărești și erau organizate bâlciuri unde se distrau copiii înainte de a pleca la înot pe Mureș în verile toride. La marginea de sus a pieței erau aduși urși care dansau într-un țarc, spre deliciul târgoveților. Alături de vânzătorii de textile, obiecte de olărit și de vase de lemn, se așezau ghicitorii cu cărțile și biletele lor de noroc. În fața casei părintești a autorului se afla târgul de păsări (Hühnemuerk). În apropierea casei, birtașii se arată satisfăcuți de vânzările de spirtoase de peste zi. Autorul descrie apoi liniștea de după închiderea târgului, cu porumbeii care se adună pentru a ciuguli grăunțele rămase și cu curățitorii care-și duc treaba. În trecerea anilor, autorul constată dispariția caselor, viilor, a ”villei Hannchen” și a altor locuri dragi, odată cu dispariția prietenilor copilăriei. Nu este trecută cu vederea nici vechea școală, pe care Reissenberger o regăsește pustie la revenirea la locurile natale; redă ascunzătorile școlii, unde consumau pe ascuns dulciuri, și mai târziu țigarete. Autorul este cuprins de nostalgia locurilor natale, a anilor copilăriei. A decedat pe 22 iunie 1989 la Graz[118].
Rösler Alfred Otto (1889-1953, prof.univ.dr.med) născut la Reghinul Săsesc la 10 mai 1889. A obținut „venia docendi” la Facultatea de medicină a Universității din Graz în 1921. Profesor la facultatea de medicină a universităţii din Graz, din 1948. A decedat la 4 februarie 1953 fiind înmormântat în Graz. Nu a făcut parte din cei refugiaţi în 1944[119].
Rösler Gustav (1887-1959, profesor, consilier guvernamental), a fost profesor de istorie la liceul Honterus din Brașov și Consilier în Ministerul Culturii al României. Născut la Reghinul-Săsesc, a urmat primele clase primare la școala germană, apoi s-a înscris la liceul maghiar din Orăștie, unde a trecut și examenul de maturitate, apoi a ajuns student al universitățiilor din Heidelberg, Cluj și Marburg, unde a urmat cursuri de filosofie și teologie. În primii ani de activitate a fost profesor la Reghin, apoi la Brașov, la gimnaziul Johannes Honterus. În Brașov publică prima sa lucrare de istorie, „Unsere sächsischen Gemeinden. VIII. Sächsisch-Regen“[120], tratează influența factorilor geografici asupra istoriei Reghinului. În cea mai importanta lucrare a sa, Zur Geschichte der Stadt Sächsisch-Regen (Reen) und ihrer sächsischen Umgebung bis zum Aussterben der Arpaden[121], tratează istoria Reghinului și a zonei înconjutătoare pentru perioada secolelor 11-14[122]. În 1929 a fost inspector școlar al bisericii evanghelice din România[123].
Rösler Julius (1877-1966, industriaș) s-a stabilit la Graz în 1896, iar din 1902 a devenit membru al Asociaţiei Saşilor Transilvăneni unde, după 30 de ani a obţinut calitatea de membru de onoare, în 1951 medalia de argint iar în 1957, titlul de nobil al Asociaţiei, pe care i l-a înmânat în mod festiv dr. Otto Göllner în fruntea unei delegaţii de cinci persoane. A devenit proprietarul unei fabrici din Graz. El este fratele profesorului universitar Dr. Otto Rösler[124] şi a profesorului Rösler de la Liceul Brukenthal Sibiu[125]. A decedat la 19 mai 1966 la Graz.
Scheerer Sepp (1908-1986, preot), a obţinut decoraţia de argint pentru servicii aduse Republicii Austria, ca şi o distincţie pentru „implicare personală”[126]. Fiind al doilea vicepreşedinte al comitetului de ajutor, a preluat, pe 29 septembrie 1957 demnitatea de preot la Mainz. s-a născut la 1 noiembrie 1908 la Großau (Cristian), lângă Sibiu, ca fiu al rectorului școlii de acolo. A fost sfințit ca preot în martie 1934, la Reghin, după care a devenit preot la Batoș. În Mainz și-a început activitatea de preot la parohia Lukasbezirk, fiind și membru al Asociației Gustav Adolf, ca și a unor comitete de ajutor pentru sașii din Transilvania. În 1975 s-a pensionat, retrăgându-se la Swisttal-Morenhoven, lângă Bonn, unde a și decedat la 25 august 1986. [127].
Schell Andreas (1897-1984 croitor), născut la Reghinul Săsesc în 10 octombrie 1897, maistru croitor[128], s-a stabilit în Austria[129]. Preşedintele Landsmannschaft-ului din Austria s-a retras din funcţie, în 1959, devenind preşedinte de onoare[130]. A fost unul dintre cei mai importanţi lideri ai reghinenilor emigraţi, atât în timpul evacuarii cât şi în perioada de după aşezarea în noile ţări.[131] A fost căsătorit cu Herta, născută Matheis din Bistrița (1930-1999)[132].
Schiffbäumer Grete, „Baba“ (1915-2003, artist) s-a născut la Reghinul Săsesc în 1915 şi a părăsit oraşul în septembrie 1944; s-a stabilit în Austria[133], iar din 1956 s-a mutat din Kitzbühel din Tirol la în apropiere de fratele ei Mucki la Wittlensweiler în Schwarzwald şi a obţinut acolo un post de învăţătoare[134]. A predat în mai multe şcoli, în special la Reutlingen. S-a preocupat în paralel cu pictura de mobilier, făcând excursii în satele săseşti pentru a se inspira. A fost distinsă cu medalii din partea organizaţiilor săseşti, ca răsplată pentru activitatea ei[135]. A decedat la castelul Horneck din Gundelsheim in 2003.
Schuller Georg (1714-1781, preot evanghelic) „Pe 18 septembrie 1781a decedat dl. Georgius Schuller, preot local şi [a fost] îngropat pe 19 septembrie sub amvon în biserică”[136]. Schuller s-a aflat în tagma erudiţilor; bătrânii povestesc că, după moartea superintendentului Georg Jeremias Haner în 1777, cei din Biertan au venit la Reghinul Săsesc pentru a-l cunoaşte şi s-au exprimat, că vor să-l propună de episcop, dar preoteasa a refuzat, deoarece era paralizată[137].
Schuller (Schullerus) Georgius s-a născut la 7 iunie 1714 la Reghinul Săsesc. A studiat între 1729 şi 1731 la Tg-Mureş, din 21 ianuarie 1732 până în 1735 la Gimnaziul din Sibiu (potrivit matricolelor gimnaziului), din 1735 rector în Reghin, din 1737 la Universitatea Tübingen, Regna Transsylvanus, din 1741 preot în Württenberg, din 1741 rector în Reghin; din 8 aprilie 1743 predicator în Reghin, din aprilie 1749 preot la Ideciu de sus, din octombrie 1751 preot în Reghin, din 2 iulie 1761 demisionează ca sindicus, din 31 martie 1763 senior al capitlului, la 17 mai 1771 decan al capitlului Reghin, din 13 mai 1774, după moartea lui J. Adleff, preot la Petelea şi din nou decan; la 3 iunie 1776 demisionează din funcţia de decan. Moare la 18 septembrie 1781 în Reghinul Săsesc. La 19 septembrie 1781 este înmormântat în biserica evanghelică din Reghinul Săsesc. Soţia sa, Esther, a decedat la 22 ianuarie 1811 în Reghin, în vârstă de 89 ani[138].
Schuller s-a distins atât prin educaţia vastă, cât şi prin experienţă şi pioşenie. Reghinenii l-au numit Pavel al lor. Serviciul său de încredere, plin de obligaţie, vigilent, de-a lungul a 30 de ani (Clarissimus, Reverendissimus Dominus Georgius Schuller promotus ex ecclesia hac militante in ecclesiam triumphante Pastor Regnensis per XXX annos vigilantissimus, fidelissimus. Reener Matrikel din 19 septembrie 1781) se datorează ideii că el a cicatrizat treptat multiplele răni cu care i-a lovit vitregia vremii. Problema turcească, pentru care abia la sfârşitul secolului al 18-lea prinţul Eugen a găsit o rezolvare decisivă la Zentha, și pentru care victorie şi în biserica din Reghinul Săsesc s-a făcut un serviciu divin, fusese încheiată. Groaznicele epidemii de ciumă, care pustiiseră în ultima vreme până în interiorul ţării, şi care a subţiat mult şi populaţia Reghinului Săsesc, cauză pentru care mulţi saşi din Transilvania au migrat atunci spre Reghin (Alzner, Hameridner, Kroner, Klausenburger, Seibriger, Wermescher etc) şi nu în ultimul rând jafurile şi incendierile curuţilor, care au avut ca urmare un mare incendiu la 19 septembrie 1708, care a distrus biserica, şcoala, casa parohială, fortăreaţa, şi tot ceea ce se găsea în interiorul lor, a dus Reghinul aproape de nimicire.
Aşa s-a întâmplat, că biserica a putut fi refăcută doar în 1717 pentru strictul necesar, şi a fost zugrăvită în interior; ultimul lucru a fost făcut atât de temeinic, încât inscripţia aflată pe peretele sudic al navei a fost nimicită. Biserica, lambrisată în această perioadă, îşi obţine abia în anii 1777 şi 1778 actuala boltă şi în locul transeptului nordic şubrezit apare construcţia nouă, mai puţin potrivită ca stil, a „galeriei înalte de trei etaje”. În acelaşi timp cu renovarea bisericii se construieşte la 1778 clădirea aflată lângă casa parohială, în partea de nord-est a vechiului zid de incintă, spaţiu în care îşi aveau locuinţele rectorul, conrectorul şi clopotarul.
Cu expunerea orgii cu 20 de registre, vechea biserică era redată cetăţenilor, spre marea lor bucurie. La 19 septembrie 1770 a sunat pentru prima oară noua orgă, deşi incomplet terminată, şi opt zile mai târziu, la 26 septembrie, odată cu sfinţirea bisericii, este sfinţită şi aceasta[139]. Construirea orgii a costat biserica 750 de florini ungureşti. În registrul bisericesc din 1776-1778 şi 1779 sunt menţionate următoarele posturi: constructorului de orgă Hann îi sunt plătiţi de două ori 300 florini =550 florini ungureşti; unui fiu al acestuia un cadou de 2,40 florini ungureşti, unei calfe un cadou de 4,80 florini ungureşti, pictorului 200 florini ungureşti.
Deja în primul deceniu al activităţii lui Schuller la Reghinul Săsesc, pare să se observe o creştere a populaţiei localităţii, fapt demonstrat şi de împrejurarea, că la propunerea lui Schullerus, se reocupă al doilea post de predicator, la 24 septembrie 1759, în duminica a nouăsprăzecea după Trinitatis, cu aprobarea Magistratului, a Comunităţii, a capitlului şi a superintendentului. Însuşi Schuller subvenţiona mult cu bani din taxe la susţinerea acestui al doilea, sau mai tânăr predicator, şi a cerut să i se dea acestuia o bucată de pământ din terenul său de la Beng. Postul l-a obţinut în aceeaşi zi rectorul Georg Philp. Cu puţin timp înainte, la 7 septembrie 1759, o scrisoare a nou-alesului superintendent Georg Jeremias Haner aduce vestea frumoasă, că priceputul strateg al Mariei Theresia, Laudon, îi învinse pe prusaci în sângeroasa bătălie de la Kunersdorf, pe 12 august, victorie pentru care armatele imperiale au cerut oficierea unui serviciu divin. Un alt eveniment plin de însemnătate pentru activitatea şcolară, pentru conduita în direcţia spirituală şi morală, a fost vizitarea bisericii la 22 noiembrie 1762 de către superintendentul Georg Jeremias Haner.
Încă dinainte avuseseră loc numeroase certuri pentru dijmă. Începutul l-a făcut primarul catolic în anul 1756, când a vrut să întrebuinţeze veniturile viei bisericeşti în scopuri laice, fapt pentru care preotul Schuller a făcut o opoziţie fermă, decisivă (primar catolic era Johannes Czobel – 1732-1787 – a venit la Reghin, conform legendei, îmbrăcat în birjar. Nu se ştie de ce şi de unde. Când a devenit primar în Reghinul Săsesc, a obţinut porecla „primarul-birjar”).
Din cauza imixtiunii plebanului catolic Michael Dobai în problema zeciuielii preotului evanghelic, preotul Schuller a trebuit să ceară protecţia Guberniului în 1778. Dăruirea lui Schuller pentru parohia reghineană a găsit şi aprecierea consistoriului superior, care l-a recomandat biertanilor pe poziţia a 5-a între cei 6 candidaţi la demnitatea de preot, dar prezenţa sa lângă soţia sa din Reghin l-a determinat să refuze postul (ea pare să fi fost paralizată). Preotul de Biertan îndeplinea în acelaşi timp şi funcţia de superintendent al saşilor transilvăneni.
Trei ani mai târziu, pe 18 septembrie 1781, preotul Georgius Schuller a trecut la cele veşnice[140].
Schuller Clothilde (1887-1975 Istoric) s-a născut în 1887 la Reghinul Săsesc. A scris un tratat despre istoria oraşului Reghin, ea fiind cunoscută ca istoric local cu o cunoaştere amplă, lucru demonstrat şi de colaborarea ei cu profesorul lingvist Krauss[141]. A fost una dintre cele mai cultivate personalităţi ale oraşului din toate tipurile, o adevărată enciclopedie vie, înzestrată cu o memorie fantastică. La emigrarea din 1944 preotul Heinrich Nikolaus spunea că „trebuie salvată în primul rând doamna Clothilde Schuller ca matricolă vie”. A colaborat esenţial la elaborarea lucrării „Wörterbuch der Nordsiebenbürgischen Handwerkssprache” a prof. Friedrich Krauss[142]. În Germania şi-a continuat munca pentru istoria Reghinului, ajutându-l pe Helmut Czoppelt la constituirea unei cronici de familie[143]. Schuller Chlotilde, a decedat la 1 Februarie 1975 la Schwannenstadt[144].
Schuster Heinrich (1857-1931, profesor, scriitor). Născut la Alțâna, azi jud. Sibiu, ca fiu al Karl (Carolus) Schuster, notar satesc, și al Katharinei Bayer, la 28 sau 29 iulie 1857. A studiat la scoala din satul natal, apoi la cea din Nocrich, urmand gimnaziul de la Sibiu, apoi, intre 1877 si 1881, teologia si stiintele clasice la universitatea din Viena. La Reghinul Sasesc a venit in 1886, ca profesor de limba latina, germana si istorie. In urma cercetarilor efectuate, a reusit sa publice cea mai importanta istorie a scolii germane din oras, si care poate fi considerata cea mai competenta istorie a invatamantului din Reghin din toate timpurile: “Das Sächsisch-Regener Gymnasium. Eine Kulturhistorische Studie”, in Programm des vierklassigen Gymnasiums in Sächsisch-Regen, 1889-1890, si “Die Geschichte des Sächsisch-Regener Gymnasiums“, in “Programul” aceleasi institutii, pentru anul 1894-1895. In anul 1904 a publicat in acelasi program catalogul bibliotecii gimnaziului evanghelic. Heinrich Schuster a avut si o bogata activitate literara, publicand incepand din anul 1902 o serie de novele, precum “Erzählung aus dem sächsischen Bauernleben (Kronstädter Kalender, 1902, Kronstadt); “Aus der Dorfstraße” (in Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt, 1903), apoi, in 1905 romanul “Martin Alzner”, (prima data in foileton, in Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt, apoi si in volum la Sibiu). Volumul a fost bine primit de critica de specialitate, fiind retiparit la editura Kriterion din Bucuresti in anul 1976[145].
Schwab Hugo Karl (1887-1944, general-locotenent), născut la 27 iunie 1887 în Reghinul-Săsesc, a fost fiul unui dogar. A absolvit patru clase gimnaziale în localitatea natală şi şcoala de cadeţi de infanterie din Sibiu cu rezultate foarte bune şi a fost recrutat la 18 august 1905 pentru regimentul de infanterie nr. 5 cu gradul de cadet adjunct de ofiţer în garnizoana Eger.
Decoraţii pe timp de pace: Crucea militară a Jubileumului; Medalia amintirii din Bosnia-Herţegovina.
La 24 noiembrie 1914, Schwab cade în prizonierat rusesc în Galiţia, de unde se întoarce în primăvara anului 1918. Este eliberat din prizonieratul rusesc din Siberia (lagărul Irkutsk). Rănit pe frontul de vest de la Verdun, Schwab vine în lazaretul din Budapesta.
La 4 iunie 1918 se prezintă la batalionul de rezervă al regimentului său din Szatmárnémeti ca repatriat. Schwab nu s-a întors ca invalid de schimb, ci a venit în patrie cu trenul prizonierilor de război austro-ungari ce se repatriau din Rusia după pacea de la Brest Litowsk.
După sfârşitul primului război mondial, în 1918, a trecut în armata română, iar la 17 iulie 1919 este numit deja ofiţer român. În 1935 este numit general de brigadă al Brigadei 9 infanterie şi mutat la Constanţa, ca general de divizie. Cu Divizia 9 infanterie Constanta Schwab merse în 1941 în campania contra Rusiei. În Crimeea a condus Corpul 1 român de munte ca şi comandant de corp (comandant general, corespunde gradului german de General de infanterie), care avea ca sarcină apărarea Crimeei şi eliminarea partizanilor. În 1944 comanda corpul 7 în Moldova de nord în apărare la Târgu Neamţ. Comandamentul său era la Mănăstirea Văratec. La 23 august 1944 ora 23, veni ordinul pentru încetarea focului. România a trecut de partea aliaţilor. În 24 august începe retragerea în direcţia Piatra Neamţ. Deoarece ruşii au încercuit deja armata română, le era clar tuturor ofiţerilor germani că vor cădea în prizonieratul rusesc. Generalul Schwab mergea în acelaşi automobil cu comandantul său de artilerie Generalul Cozma, şi în timpul mersului, fără să scoată un cuvânt, s-a împuşcat, la 24 august 1944 în jurul orei 10 a.m. Se afla, după cum s-a aflat mai târziu, pe lista rusească a criminalilor de război! Generalul Schwab este îngropat la mănăstirea Agapia din Moldova. Mormântul său poartă o cruce ortodoxă cu o tăbliţă din metal, pe care scrie: „Eroul General Hugo Schwab, mort la 24. 08. 1944“. Călugăriţele au spus că trupul a fost găsit într-o grădină din Humuleşti. Probabil că generalul Cozma, cu care el era în maşină, a debarcat cadavrul acolo[146].
Schwab Traugott (1894-1958, professor, director) născut la Reghinul Săsesc în 21 februarie 1894[147], a decedat în 1958, după o boală scurtă[148]. A muncit întreaga viaţă pentru Reghin. A fost profesor, director, conducător al Şcolii Pedagogice, care, după diktatul de la Viena a fost organizat la Reghin. El a constituit vecinătăţile săseşti ale reghinenilor din Germania, acasă fiind şi membru al consistoriului, inspector şcolar şi referent pentru învăţământ, precum și membru al consiliilor de conducere ale asociaţiilor sportive şi de gimnastică din Transilvania. În scurta sa activitate științifică, a publicat două studii remarcabile referitoare la istoria breslelor din Reghin: Die Geschichte die Sächsisch‑Regener Tschismenmacher‑Zunft aus Anlass der 6OO‑Jahrfeier, în Bistrizer Deutsche Zeitung nr. 59 si 60 din 1928; si, Zunftgeschichte der Stadt Sächsisch‑Reen în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, N.F. Bd. 5O, Hermannstadt, 1944, p. 496-515; În Austria, a devenit profesor la institutul pedagogic federal din Linz. Nu a intrat în pensie, decedând prematur[149].
Schwab-Wagner Emilie (1896-1980 Dr. med), s-a născut la Reghinul-Săsesc la data de 18 mai 1896, fiică a inginerului constructor Wagner. A studiat la școala din orașul natal, apoi școala de comerț în limba maghiară, în aceeași localitate. Nefiind mulțumită cu acestea, a studiat la Cluj medicina, pe care a absolvit-o în anul 1924 cu titlul de doctor în medicină. După încheierea practicii la spitalul din Mediaș, și laspitalul Charite din Berlin, a revenit la Reghin, unde a deschis un cabinet medical dotat cu aparatura cea mai modernă a epocii sale. A început ca medic pediatru și de femei, după care s-a extins și la diferite alte grupe de populație. În anul 1931 s-a căsătorit cu Traugott Schwab, directorul liceului reghinean. Neavând copii, au înfiat doi dintre cei trei fii al familiei de farmaciști reghineni Soos, pe care i-au adus apoi în Austria spre a le oferi o viață mai bună. Stabilită la Linz, și-a deschis un cabinet medical unde se îngrijea îndeosebi de refugiați. După moartea timpurie a soțului Traugott (1958) a locuit împreună cu sora sa, proaspăt refugiată din România, în așezarea transilvăneană de la Schwannenstadt[150]. Wagner-Schuller Emilie a decedat la 9 ianuarie 1980 la Schwannenstadt.[151]
Stugren Bogdan (1928-1993, biolog, prof.univ.dr.) S-a născut la 9 septembrie 1928 la Reghin, din un tată suedez și mamă ucraineană. A studiat la Reghin și la Cernăuți, iar din 1948 la Facultatea de Științe Naturale din Cluj, secția zoologie. Aici a devenit asistent, cu specialitatea herpetologie. Teza de doctorat a avut titlul „Variabilitatea și evoluția unor amfibieni și reptile din fauna României” (1962). El a studiat viața amfibienilor și reptilelor din diferite zone ale munților Carpați, ca și din zonele de mlaștină.
A avut o remarcabilă activitate științifică, redactând peste 60 de lucrări în domeniul ecologiei, fiind considerat drept fondatorul învățământului ecologic românesc. Cea mai importantă lucrare a sa, a apărut la Jena, în 1972, în fosta Germanie Democrată, având titlul Grundlagen der allgemeinen Ökologie (Bazele ecologiei generale). Aceasta a avut mai multe ediții și a fost tradusă și în română și polonă. Și alte lucrări s-au bucurat de un succes deosebit: Știința evoluției (1965), Evoluționismul în secolul 20 (1960), Maimuța înțeleaptă (1971), Ecologie generală (1975). A fost de asemenea coautor al unor lucrări de ecologie, botanică și zoologie. În 1985 a fost coautorul volumului Handbuch der Reptilien und Amphibien Europas (Manualul reptilelor și amfibienilor Europei), care a aărut la Bonn și Wiesbaden. În anul 1989 a fost numit profesor universitar. A fost distins cu premiul „Emanoil Teodorescu” al Academiei Române, a participat la numeroase congrese științifice internaționale. S-a stins din viață la 17 martie 1993.[152] În anul 2011 a fost publicat la Cluj-Napoca o carte în cinstea lui, de către Rakosi Laszlo și Laura Momeu, cu titlul: Prof.univ.dr. Bogdan Stugren. Volum comemorativ.
Valentin Frank (1590-1648, jude regal)se naşte la Reghinul Săsesc in 1590, ca fiu al primarului cu acelaşi nume[153]. La 21 martie 1625, la Sibiu, Valentin Frank este ales notar al Sibiului. La 8 martie 1623 este vilic, la 31 decembrie 1639 este ales primar provincial. La 15 iunie 1645 ales jude regal şi confirmat până la 1648. Valentin Frank a fost un om umblat, care a studiat la Viena şi Straßburg, a fost un an rector al şcolii din Sibiu, până ce a schimbat această funcţie cu una politica[154]. De la rectoratul liceului sibian a fost chemat în 1626 ca notar provincial, funcţie pe care a deţinut-o până la 1628. Din 1632 a fost vilic timp de doi ani. Când Agnethler a devenit la 1639 jude regal, el a obţinut consulatul la 29 decembrie, funcţie pe care a exercitat-o probabil până la 1645, deoarece pe 18 Cireşar i-a urmat lui Agnethler în funcţia de jude regal[155].
Wachner Hermann Traugott Emil (1890-1953, general-maior), născut la 21 octombrie 1890 în Reghinul Săsesc. Fiu al negustorului Hermann Wachner (Schwarzer Hund) şi a soţiei sale Louise Wermescher. Între 1896 şi 1904 urmează şcoala elementară şi gimnaziul inferior în Reghinul Săsesc. Între 1904 şi 1908 se află la gimnaziul superior din Sibiu. Între 1910 şi 1914 frecventează Universitatea din Budapesta, facultatea de drept din Eperjes şi a Universităţii din Cluj, unde promovează ca Dr. Juris. Între 1914 şi 1918 este preluat ca locotenent în rezervă şi practicant la Auditoriatul cezaro-crăiesc din Budapesta. Numit căpitan auditor. La sfârşitul războiului este la Sarajevo. Între timp, pentru o perioadă scurtă, pe frontul italian. Între 1919 şi 1922 se prezintă la armata regală ungară, ajungând în Szombathely (Steinamanger) general-maior auditor. Continuă ierarhia militară ajungând, între 1944 şi 1945, este General auditor în cel mai înalt tribunal militar. În 1945 cade în prizonierat rusesc, la est de Moscova, până în 1949. Întors la Budapesta, ajunge între 1949-1953 muncitor necalificat în Budapesta până la deportarea la Nagy-Léta, unde a lucrat ca muncitor de stradă şi în sfârşit ca muncitor constructor. Aici a murit, la 20 octombrie 1953 cu puţin înaintea celui de-al 63-lea an al vieţii[156].
Wagner Norbert Daniel (1875-1967, Dr.medic) s-a născut la Reghinul-Săsesc la 6 decembrie 1875, fiind fiul negustorului Georg Norbert Wagner și al Carolinei Hermine născută Schuller. Bunicul său a fost cunoscutul orator al orașului Daniel Schuller, care a scris o cronică a revoluției de la 1848/49 în Reghin. Începând cu anul 1914 a fost medic în Crucea Roșie. A fost de asemenea medic de școală, curator al comunității evanghelice, curator al cercului, președinte al Sächsisch-Regener Sparkassa AG. În toamna anului 1944 a părăsit orașul, lăsând în urmă o frumoasă casă pe strada G. Coșbuc. În anul 1951, la împlinirea a 50 de ani de activitate, a ieșit la pensie. Și-a continuat practica medicală în Hessen, unde a ținut și prelegeri la organizațiile de Crucea Roșie Germană. În 1956 a primit distincția “Goldene Ehrennadel des Deutschen Rotes Kreuzes für 40jährige Dienstleistung”. În anul 1959, la vârsa de 83 de ani, i s-a decernat medalia ”Crucea de onoare” a Societății germane de Crucea Roșie din Jügensheim, pentru merite deosebite. A decedat la 10 octombrie 1967[157].
Wagner-Regeny Rudolf (1903-1969, compozitor). S-a nascut la 28 august 1903 la Reghin, unde a urmat cursurile primare, apoi cele gimnaziale la Sighisoara (1920-1923), si continuand cu studii de muzica, specializandu-se in pian, la Leipzig, cu profesorii Robert Teichmüller, Stephan Krehl si Otto Lohse si la Berlin, cu Franz Schreker, Siegfried Ochs, Emil Nikolaus von Rezniek. In 1930 a obtinut cetatenia germana. Din 1947 pana in 1950 a fost director al conservatorului din Rostock, apoi profesor de compozitie la Berlin. Printre operele sale demne de mentionat se enumera: “Moschopuls” (1928, Gera), “Der nackte König” (1928 Gera), “Siganarelle oder der Schein trügt” (1929, Essen), “La Sainte Courtisane” (1930 Gera), “Der Günstling” (1935 Dresden) „Bürger von Calais“ (prezentata in premiera in 1939 la opera de stat din Berlin, sub bagheta dirijorului Herbert von Karajan), “Das Opfer” (1941, Sibiu), “Prometheus” (1959, Kassel), „Johanna Balk“ (1941, opera de stat din Viena), „Persische Epissoden“ (1963, Rostock), „Bergwerk zu Falun“ (1961, Salzburg), „Genesis“, „Jüdische Chronik“. A mai compus muzica instrumentala, precum si 10 lieduri pentru textele lui Bertold Brecht. Pentru opera sa compozitionala, a fost ales in anul 1968 ca membru al Academiei de Muzica al Republicii Democrate Germane, ca si al Academiei bavareze de Arte Frumoase. A mai fost distins cu premiul national al RDG, in 1955. In afara placii memoriale asezate pe o cladire invecinata casei sale natale, mai exista in Berlin-Adlershof o placa, pe casa Adlergestell 253, cu inscriptia: „In diesem Haus lebte und arbeitete von 1950-1969 der Komponist Rudolf Wagner-Regeny 28.8.1903-18.9.1969“. Si-a scris amintirile in „Erinnerungen und Notizen (1943-65)“ [158].
Weltzer Wigant (1925-2005, profesor). Născut la 1925 ca fiul profesorului de sport Gustaf Weltzer, descendent al unei familii prusace ce se stabilise la Reghinul Săsesc în secolul al XVIII-lea[159]; n-a luat parte la evacuare, fiind elev în şcoala militară; după întoarcerea din război, este muncitor agricol în Austria; în 1947 absolvă şcoala pedagogică din Bayreuth, activând din 1953 ca profesor de sport[160]. A fost coauthor al monografiei Reghinului-Sasesc din 1991, Sächsisch-Regen die Stadt am Berge. În paralel, din 1956 a fost corector la ziarul transilvănean de tineret[161]. In anul 2005 a publicat o lucrare dedicata invatamantului de limba germana din Ungaria: „Wege, Irrwege, Umwege.Schulen, Erziehungsheime und Erziehungsanstalten des Volksbundes der Deutschen in Ungarn – 1940-1944“[162].
***
Pe lângă aceștia, mai pot fi menționați alții, precum: Binder Alfred („der kleine Originalbaba”, pielar)[163], Binder Egon („Baba”, librar)[164], Erwin Emil (Inginer)[165], Fromm Gerhard (Industriaș)[166], Kaiser Hans[167], Kessel Riki,[168], Kloss Egon (pielar)[169], Wagner Heidi (sportivă)[170], cărora nu s-au găsit date mai amănunțite referitoare la biografia lor. Nu trebuie uitați nici primarii orașului, funcționarii Magistratului și ai Comunității, respectiv ai primăriei, și mai ales preoții, a căror prezentare necesită încă unele articole.
Evoluția profesională a acestor oameni se datorează în primul rând unui sistem educativ format din școală, biserică și familie. Rezultatele lor profesionale și sociale nu trebuie ascunse, ci prezentate în mod corect, deoarece acești oameni și-au pus amprenta asupra aspectului exterior al orașului Reghin.
Școala istorică românească naționalistă a prezentat adeseori în mod negativ imaginea maghiarilor și sașilor, respectiv a șvabilor din Transilvania și Banat. Contribuția lor la viața cultuală, socială, dar mai ales economică a orașelor din Transilvania nu poate fi însă trecută ușor cu vederea.
Personalitățile prezentate mai sus sunt doar câteva din cele cu care orașul Reghin se poate mândri. Fie că au fost medici, profesori, ingineri, ofițeri, avocați, artiști sau oameni politici, ei se constituie în modele pentru noi. Cunoașterea activității lor nu trebuie ocultată, istoria și faptele lor nu pot fi ascunse cu scopuri politice sau ideologice, doar pentru a demonstra că „noi am fost primii”. De asemenea, intelectualului nu îi pot fi impuse concluzii.
Mulți dintre acești oameni, care au făurit istoria Reghinului nu au avut realizări culturale și științifice sau politice, dar au pus seriozitate în tot ceea ce au făcut, confirmând astfel zicala, că omul sfințește locul. De aceea, oamenii au dreptul să știe.
[1] Pentru aceasta, a se vedea: Reinhard Alings: Monument und Nation: das Bild vom Nationalstaat im Medium Denkmal – zum Verhältnis von Nation und Staat im deutschen Kaiserreich 1871 – 1918. în Beiträge zur Kommunikationsgeschichte. Bd. 4, de Gruyter, Berlin,1996; Peter Bloch: Vom Ende des Denkmals. In: Friedrich Piel, Jörg Traeger (Editori): Festschrift Wolfgang Braunfels. Tübingen 1977, p. 25–30; Michael Diers (Coord): Mo(nu)mente. Formen und Funktionen ephemerer Denkmäler. Berlin 1993 (p. 179–189); Thomas von der Dunk: Das deutsche Denkmal. Eine Geschichte in Bronze und Stein vom Hochmittelalter bis zum Barock. Köln 1999; Beate Eckstein: Im öffentlichen Auftrag. Architektur- und Denkmalsplastik der 1920er bis 1950er Jahre. Hamburg 2005; Roger Fornoff: Mythen aus Stein. Nationale Monumente als Medien kollektiver Identitätsfindung im 19. und 20. Jahrhundert, în Jürgen Plöhn (coord): Sofioter Perspektiven auf Deutschland und Europa. Berlin 2006, p. 41–68; Georg Kreis, Zeitzeichen für die Ewigkeit. 300 Jahre schweizerische Denkmaltopografie, Zürich 2008, (540 p); Brigitte Hausmann: Duell mit der Verdrängung? Denkmäler für die Opfer des Nationalsozialismus in der Bundesrepublik Deutschland 1980 bis 1990. Münster 1997; Christoph Heinrich: Strategien des Erinnerns: der veränderte Denkmalbegriff in der Kunst der achtziger Jahre. Schreiber, München 1993; Herbert Jochmann: Öffentliche Kunst als Denkmalkritik. Studien zur Spezifik zeitgenössischer Kunst in Bezugnahme auf öffentliche Erinnerungszeichen. Weimar 2001; Wilfried Lipp (coord): Denkmal – Werte – Gesellschaft. Zur Pluralität des Denkmalbegriffs. Frankfurt a. M. și New York 1993; Ekkehard Mai, Gisela Schmirber (Editori.): Denkmal – Zeichen – Monument. Skulptur und Öffentlicher Raum heute. München 1989; Biljana Menkovic: Politische Gedenkkultur. Denkmäler: die Visualisierung politischer Macht im öffentlichen Raum. Wien 1998; Hans-Ernst Mittig: Das Denkmal, în Werner Busch, Peter Schmoock (Editori): Kunst. Die Geschichte ihrer Funktion. Weinheim, 1987, p. 457–489; Hans-Ernst Mittig, Volker Plaggemann (Editori.): Denkmäler im 19. Jahrhundert. Deutung und Kritik. Studien zur Kunst des 19. Jahrhunderts Bd 20. München 1972; Felix Reuße: Das Denkmal an der Grenze seiner Sprachfähigkeit. Sprache und Geschichte Bd. 23. Klett-Cotta, Stuttgart 1995; Helmut Scharf: Kleine Kunstgeschichte des deutschen Denkmals. Darmstadt 1984; Helmut Scharf: Zum Stolze der Nation. Deutsche Denkmäler des 19. Jahrhunderts. Dortmund 1983; Ulrich Schlie: Die Nation erinnert sich: die Denkmäler der Deutschen. Beck’sche Reihe Bd. 1469. Beck, München 2002; Peter Springer: Denkmäler der Avantgarde, în Wallraf-Richartz-Jahrbuch (1988): Rhetorik der Standhaftigkeit. Monument und Sockel nach dem Ende des Traditionellen Denkmals. Extras din Wallraf-Richartz-Jahrbuch XLVIII/XLIX. Köln 1988, p. 365–408; Hans-Georg Stavginski: Das Holocaust-Denkmal: der Streit um das „Denkmal für die ermordeten Juden Europas“ in Berlin (1988 – 1999). Paderborn, 2002; Corinna Tomberger: Das Gegendenkmal. Avantgardekunst, Geschichtspolitik und Geschlecht in der bundesdeutschen Erinnerungskultur. Bielefeld 2007; Eduard Trier: Das Denkmal ist tot, es lebe das Denkmal! Vorstellung einiger Denkmale der 80er Jahre, în Jutta Schuchard (Editori.): Vergänglichkeit und Denkmal. Beiträge zur Sepulkralkultur. Bonn 1985, p. 165–168; James E. Young (Hrsg.): Mahnmale des Holocausts. Motive, Rituale und Stätten des Gedenkens. München 1994; James E. Young: Formen des Erinnerns. Gedenkstätten des Holocausts. Wien 1997.
[2] Astfel poate fi înțeleasă și problema plăcuței de pe Școala germană din Reghin. Inițiatorii demersului nu s-au înșelat în această privință, deoarece este logic faptul că acest învățământ practicat în instituția respecitivă se adresa populației germane, care era singura îndreptățită să locuiască în orașe în urmă cu 550 de ani, românii nefiind prezenți.
[3] Cf. D. I. Rus, Influenţa factorului politic asupra denumirilor de străzi din Reghin, în Historia Urbana, vol. XV, Sibiu, 2007, p. 213-236.
[4] Cf. H. Czoppelt, Chronik der Stadt Sächsisch-Regen in Siebenbürgen /Rumänien, Siebenbürgische Bibliothek/Archiv, Nachlaß Czoppelt, A VIII, 169, Sächsisch-Regen, Band 4, II, fila 252.
[5] Cf. Unsere Toten, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 15-16, Stuttgart, 1959, p. 5; D.I.Rus,Contribuţii la cunoaşterea emigraţiei sașilor reghineni (1945-1965) Cluj-Napoca, 2005, p. 138-139.
[6] Cf. H.Czoppelt, Erich Alzner †, necrolog publicat în Siebenbürgische Zeitung din 31 octombrie 1987, p. 13; Rus,Contribuţii, p. 139.; Ernst Philippi, Wigant Weltzer, Sächsisch-Regen. Die Stadt am Berge, Bochum, 1991, p. 469;
[7] Cf. Vum Hihnemuerk , în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 5,1956, p. 3.
[8] Cf. Hans Werner Schroeder: Friedrich Benesch. Leben und Werk 1907–1991. Mayer, Stuttgart/Berlin 2007; Pfarrer und NS-Amtswalter: Friedrich Benesch, in Johann Böhm (ed): Hitlers Vasallen der Deutschen Volksgruppe in Rumänien vor und nach 1945.Frankfurt am Main 2006, p. p. 128 si urm; Johann Böhm: Fritz Benesch (1907–1991), Naturwissenschaftler, Anthropologe, Theologe und Politiker in: Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik. AGK-Verlag, Dinklage, Heft 1/2004, p.108-119; Rus,Contribuţii, p. 139-140.
[9] Cf. ***, Personalbestand der Universität Wien für das Studienjahr 1959/60, Hg. Rektorat der Universität, Wien, 1960.
[10] Cf.*** Die Siebenbürger Sachsen. Lexikon, 1990, p.95.
[11] Cf. Şt.Kohl, Helmut Czoppelt, în Reghinul Cultural, vol IV, Reghin, 1999, p. 275-276.
[12] Cf. Christian Czoppelt, Zum Gedenken an Helmut Czoppelt, in Siebenbürgische Zeitung, 44. Jg., 14, 1994, München, p. 16; Stefan Kohl: Helmut Czoppelt. In: Reghinul Cultural, Nr. II, Tg.-Mures, 1990, p. 275-276; Rus,Contribuţii, p. 144. ***, Lexikon der Siebenbürger Sashsen,, Thaur bei Innsbruck, 1993, p. 95.
[13] Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 11, 1958, p.7.
[14] Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 12, 1958, p.6.; D.-I. Rus, Sub semnul lui Marte, S. 452-453; Rus,Contribuţii, p. 144; Rus, Sub semnul lui Marte, p. 452-453.
[15] Cf. ***, Lexikon der Siebenbürger Sachsen, p. 107.
[16] Cf. E.Philippi, W.Weltzer, op.cit., p. 469.
[17] Informaţii furnizate de Wigant Weltzer, Rothenburg o.d.T, în anul 2005.
[18] Cf. Der Helich Krást kitt! în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 13-14, Stuttgart, 1958, p.1-2.
[19] Cf. „Die Weinlese”, o compunere şcolară de Pelsebutch Seppi, în Hihnemuerkt, nr. 17-18, p.15-17.
[20]Cf. „Die Schweineabtun“, de Seppi Pelsebutch, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 15-16, Stuttgart, 1959, p.9.
[21] Cf. „Die Verlobung”, o compunere de Pelsebutch Seppi, în Der Hihnemuerk, 19-20-21, p. 17-18.
[22] Cf. „Die Menadscherie“, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 13-14, Stuttgart, 1958, p.11.
[23] Cf. Rus,Contribuţii, p. 145
[24] Cf. Siebenbürgische Zeitung, 15 septembrie 1965, p.8.
[25]Cf. Rus, Sub semnul lui Marte, p. 458-459.
[26]Cf. Dr. Heinz Heltmann, Julius Fröhlich: Gefragtester Forstfachmann Siebenbürgens, in Siebenbürgische Zeitung, 14 martie 2006, p.1; Rus,Contribuţii, p. 147.
[27] În: Forstwissenschaftliches Centralblatt, 48. Jahrgang, Berlin, 1926, p. 305-318.
[28] Cf. Centralblatt für das geschichtliche Forstwesen, 50.Jahrgang, Wien, 1930, p. 1-17 und 49-65.
[29] În: Forstwissenschaftliches Centralblatt, 47. Jahrgang, Berlin, 1925, p. 199-206.
[30] Cf. Unsere Toten, în Hihnemuerk, an.3, nr. 9, p. 4. ***, Lexikon der Siebenbürger Sachsen, 1993, p. 134.
[31]Cf. Cf. Kirchliche Blätter, nr.29 din 19 iulie 1923, p. 291.
[32] Informație obținută de la: Bibliothek der Friedrich-Ebert-Stiftung, Sozialdemokratischer Pressedienst, 1946 – 1995 <http://library.fes.de/cgibin/populo/spdpd.pl?t_person=x&f_PNO=SP 012751:>.
[33]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 1, 1955, p. 5.
[34] Cf. Rus, Sub semnul lui Marte, p. 468-469.
[35] Winterhilfswerk des Deutschen Volkes (WHW) a fost în perioada nationalsocialistă o fundație publică de drept, care aduna ajutoare bănești și materiale pentru conaționalii nevoiași.(Cf. Herwart Vorländer: NS-Volkswohlfahrt und Winterhilfswerk des Deutschen Volkes, în Vierteljahrshefte für Zeitgeschichte 34(1986), p. 341-380).
[36] Cf. http://www.zinnenwarte.de/Transsylvania/H1.pdf
[37] Cf. Siebenbürgische Zeitung, 31. Martie 1966, p. 8.
[38] În anul 1882 a fost publicată la Viena o nouă ediție a acestei lucrări, ilustrată, de către Karl Graeser; trei ani mai târziu apare din nou volumul, sub titlul Haltrichs Märchen.
[39]Cf.Szabo Mihaly, Joseph Haltrich, în Reghinul Cultural, vol. II, Tg.-Mures, 1990, p. 143-145; Weltzer, op.cit, p. 233-235; ***, Lexikon der Siebenbürger Sashsen,, Thaur bei Innsbruck, 1993, p.171.
[40] Cf. Vum Hihnemuerk , înDer Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr.5, 1956, p. 3.
[41] Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 15-16, 1959, p.6.
[42]Cf. Verschiedenes, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 3, 1955, p. 8.
[43]Cf. Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 15-16, 1959, p.8-9.
[44]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 17-18, 1959-1960, p.6; Rus,Contribuţii, p. 151.
[45] Cf.Siebenbürgische Zeitung, 1 iulie 1967.
[46] Cf.***, Lexikon der Siebenbürger Sashsen,, Thaur bei Innsbruck, 1993, p.183-184.
[47]Cf.Szabo Mihai, Wilhelm Hellwig, in Reghinul Cultural, Vol. II, 1990, p. 150-151.
[48]Cf. Fr. Schuller, Hermann Andreas Hienz, Schriftsteller Lexikon der Siebenbürger Deutschen, Köln-Weimar-Wien, 2000, Bd.7, p.69.
[49] In acest foileton din „Sächsisch-Regener Wochenblatt”, „Bistritzer Deutsche-Zeitung”, „Sächsisch-Regener Nachrichten” a publicat rezultatele cercetarilor sale in arhivele sibiene, clujene, brasovene, mediesene si sighisorene referitoare la istoria orasului Reghin.
[50] In „Programm der evangelischen Unterrealschule in Sächsisch-Regen”, 1864/65. Aici trateaza istoria scolii de baieti din oras in perioada de dupa revolutia de la 1848 si efortul corpului didactic pentru ridicarea acestei institutii la rang de scoala reala inferioara.
[51] Cf. „Programm der evangelischen Unterrealschule in Sächsisch-Regen”, 1865/66, în care tratează comerțul cu lemn de pe cursul râului Mureș desfășurat de către compania reghineana de plutarit.
[52]Cf. „Programm der evangelischen Unterrealschule in Sächsisch-Regen”, 1883, unde descrie obiectiv și pozitivist observațiile și măsurătorile meteorologice efectuate la stația din Reghin în acea perioadă.
[53]Publicat în diferite numere din Sächsisch-Regener Wochenblatt din anii 1908 și 1909, se referă la preoții și plebanii bisericii evanghelice din Reghin și imprejurimi, material care a stat la baza întocmirii studiului lui Heinrich Nikolaus din 1940, Die deutsche Plebane und die Stadtpfarrer der Stadt Sächsisch-Reen, în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, Bd. 50.
[54] Cf. H. Czoppelt, in Chronik der Stadt Sächsisch-Regen in Siebenbürgen /Rumänien, Siebenbürgische Bibliothek/Archiv, Nachlaß Czoppelt, A VIII, 169, Sächsisch-Regen, Band 4, I, fila 175; Ibidem, II, fila 251; Kalender der Siebenbürger Volksfreundes für das gemeine Jahr 1915, Hermannstadt, 1915, redactat de O. Wittstock, p. 195.
[55] Date conform inscriptiei de pe mormânt, Zentralfriedhof Wien, Grupa 41 A, Randul 2, mormantul 14.
[56]Cf. Verschiedenes , în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 10, 1957, p. 7.
[57]Cf. Vum Hihnemuerk , în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 4, 1955, p. 5.
[58]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 7, 1957, p. 4.
[59]Cf. Vum Hihnemuerk , în Hihnemuerk, an.3, nr. 9, p. 5.
[60]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 17-18, 1959-1960, p.6; Rus,Contribuţii, p. 153.
[61] Cf.Joseph Trausch, Fr. Schuller, Hermann Adolf Heinz, Schriftsteller-Lexikon der Siebenbürgen Deutschen, K-L, Köln, 2001, p. 24-25.
[62]Cf.Lexikon der Siebenbürger Sachsen, editor Prof. Dr. Walter Myss, Thaur bei Innsbruck 1993, p.229.
[63]Cf. K.K.Klein, în Siebenbürgische Zeitung vom 15. September / 1.Oktober 1958.
[64]Cf.H. Czoppelt, Chronik, I, fila 169.; ***, Lexikon der Siebenbürger Sashsen,, Thaur bei Innsbruck, 1993, p. 229.
[65]Cf. Hans Otto Roth (1890 Sighisoara-1953, Ghencea Bucuresti), a fost un om politic german in Romania interbelica, ministru al minoritatilor in guvernul Gigurtu.
[66]Cf. Rus,Contribuţii, p. 155.
[67] Cf. ***, Lexikon der Siebenbürger Sashsen, Thaur bei Innsbruck, 1993, p. 229.
[68]Cf. Joseph Trausch, Fr. Schuller, Hermann Adolf Hienz, Schriftsteller-Lexikon der Siebenbürger Deutschen: K-L, , p. 32. ***, Lexikon der Siebenbürger Sashsen,, Thaur bei Innsbruck, 1993, p. 229.
[69]Cf. E.Philippi, W.Weltzer, op.cit., p. 469;
[70]Ora 1030, în dialect săsesc, ora părăsirii oraşului în septembrie 1944, potrivit tradiţiei.
[71]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 17-18, 1959-1960, p.6.
[72]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerk, an 1962, nr. 20, p. 8; Rus,Contribuţii, p. 156-157; http://www.allitera.de/Keller,+Helmut_978-3-86906-337-9_a.html
[73]Cf. E.Philippi, W.Weltzer, op.cit., p. 469.
[74] Informaţii oferite de Wigant Weltzer, 2005.
[75] Cf. Rus,Contribuţii, p. 157
[76]Cf.H. Czoppelt, Chronik der Stadt Sächsisch-Regen in Siebenbürgen /Rumänien, Siebenbürgische Bibliothek/Archiv, Nachlaß Czoppelt, A VIII, 169, Sächsisch-Regen, Band 4, I, I, fila 181; Szabo Mihaly, Gustav Adolf Kinn, in Reghinul Cultural, II, 1990 , p. 154.
[77] Cf. Vgl. H. Czoppelt, Chronik, II, S. 236.
[78] Cf. Szabo Mihaly, Gustav Friedrich Kinn, in Reghinul Cultural, II, 1990, p. 155 (nu menționează anul decesului preotului).
[79]Cf. Helmut Czoppelt: Drei Generationen, Manuscris, Siebenbürgisches Archiv Gundelsheim, Nachlass Czoppelt, A 169, Bd. 8, fila. 3.
[80] Cf. Jürgen Pfeifer, Hirnforschung in Deutschland 1849 bis 1974: Briefe zur Entwicklung von Psychiatrie und Neurowissenschaften sowie zum Einfluss des politischen Umfeldes auf Wissenschaftler, Gabler Verlag, 2004, p.1088.
[81] Ibidem.
[82] Cf.Rus, Contribuţii, p. 158-159.
[83] Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 8, 1957, p. 8-9.
[84] Cf. Biro Donat, Sepsi Arpad, Ștefan Kohl, în Reghinul Cultural, IV, Reghin, 2004, p. 280-282.
[85] Cf.Dr. Eduard Keintzel, Erwin Kosch zu seinem 70. Geburtstag, in Siebenbürgische Zeitung, iunie 1968.
[86] Siebenbürgische Zeitung, 31. August 1968, p.5.
[87]Cf.Vum Hihnemuerk , în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 10, 1957, p. 5; a se vedea amănunte la Szabo Mihaly: Georg Maurer, în Reghinul Cultural, vol II, Reghin, 1990, p. 167-168.
[88]Cf. Ursula Püschel, Die Liebe der Dichter: Georg Maurer. In: Neue Deutsche Literatur, 1988, Heft 8, S. 115–147; Wolfgang Emmerich: Georg Maurer. In: Heinz Ludwig Arnold (Hrsg.): Kritisches Lexikon zur deutschsprachigen Gegenwartsliteratur,Frankfurt am Main 2007; Franka Köpp/Roland Lampe/Sabine Wolf (editori.): Georg Maurer. 1907–1971. Stiftung Archiv der Akademie der Künste, Berlin 2003; Rus,Contribuţii, p. 162.
[89] Cf.Helmut Czoppelt, Carl Hugo Meltzl von Lomnitz, în Sudostdeutsche Vierteljahresblätter, Sonderdruck, Heft 4, p. 254; Th. Fabini, und F. Teutsch, Die Studierenden aus Ungarn und Siebenbürgen an der Universität Leipzig von der Gründung derselben 1409-1872, în Archiv, N.F., 10/1872, Heft 2, p. 351; Czoppelt, Chronik der Stadt Sächsisch-Regen in Siebenbürgen /Rumänien, Siebenbürgische Bibliothek/Archiv, Nachlaß Czoppelt, A VIII, 169, Sächsisch-Regen, Band 4, II, fila 234.
[90]Cf.Szabo Mihai, Meltzl Hugo, in Reghinul Cultural, II, 1990, p. 169-171 (nu prezinta anul decesului savantului).
[91]Cf.Czoppelt, Chronik der Stadt Sächsisch-Regen in Siebenbürgen /Rumänien, Siebenbürgische Bibliothek/Archiv, Nachlaß Czoppelt, A VIII, 169, Sächsisch-Regen, Band 4, II, fila 230; Szabo Mihai, Susane Heiss, Oskar Meltzl, in Reghinul Cultural, II, 1990, p. 172-174.
[92]Cf. J.Haltrich, Geschichte von Sächsisch-Regen seit letzten hundert Jahren, p. 308-309; Szabo Mihai, Samuel Meltzl, in Reghinul Cultural, II, 1990, p. 175-176.
[93] Conform necrologului publicat in 1934 la Viena, semnat de R. Ebner, un apropiat al lui, Arnold Müller s-a nascut la 22 iunie 1884.
[94]Cf. Este vorba de „Verhandlungen und Mitteilungen des Siebenbürgischen Vereines für Naturwissenschaften zu Hermannstadt”.
[95]Cf.Szabo Mihai, Arnold Müller, in Reghinul Cultural, II, 1990, p. 179-180.
http://www.landesmuseum.at/pdf_frei_remote/KON_14_0008.pdf, din 29. Ianuarie 2012
[96]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerk, an 1962, nr. 20, p. 9.
[97]Cf. Rus,Contribuţii, p. 164.
[98] Conform rapoartelor scrise de arhitect, li păstrate la biblioteca și arhiva din Gundelsheim; informații furnizate de către dl. Christian Rother, directorul acestei instituții.
[99] Cf.Sepp Scheerer, Stadtpfarrer Heinrich Nikolaus +, in Siebenbürgische Zeitung, 15. Februar 1962, S. 2
[100] Cf.Rus,Contribuţii, p. 165.
[101] Cf.Czoppelt, Chronik, I, fila 131.
[102] Cf.Szabo Mihai, Johann Orendi, in Reghinul Cultural, II, 1990, p. 195.
[103] Cf.Marksteine, Literaturschaffende d. Banats, herausgegeben von Heinz Stănescu, 1974, p. 113-43 și 344-348; „Von der Heide“, Antologie editată de W. Engel, 1978; L. Geier, în: Karpatenrdschau, Brașov din 22.10.1982, p. 6; Idem, în: Neue Banater-Zeitung., Kulturbote, 11. și. 25.12.1988 și 19.2.1989.
[104]Cf.*** Die Siebenbürger Sachsen, p. 390.
[105]Cf.W.Bruckner, Zwei Pfeilen unserer Gemeinschaft. Erhard Plesch und Robert Gassner wären im April 85 Jahre alt geworden, în Siebenbürgische Zeitung, din 15 iunie 1995.
[106]Cf. *** Die Siebenbürger Sachsen, p. 390.
[107]Cf.Vum Hihnemuerk , în Der Hihnemuerkt, nr.4, 1955, p. 5.
[108] Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt, nr. 17-18, 1959-1960, p.6.
[109] Cf. *** Die Siebenbürger Sachsen, p. 390.
[110]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt, nr. 17-18, 1959-1960, p.6.
[111]Cf.*** Erhard Plesch 65 Jahre alt, în Siebenbürgische Zeitung, din 15 aprilie 1975, p. 1.
[112]Cf. „Ich konnte feststellen, dass Rumänen und Sachsen brüderlich zusammenarbeiten“. Interview dere Zeitschrift „Tribuna României” mit Dr.Erhard Plesch, Bundesvorsitzender der Landsmannschaft der Siebenbürger Sachsen in der Bundesrepublik Deutschland, în Neuer Weg, 13 mai 1973.
[113]Cf. W.Bruckner, Das Ende einer Epoche. Zum Tode des Bundesvorsitzenden unserer Landsmannschaft, în Siebenbürgische Zeitung, München, 20 martie 1977, p. 1.
[114]Cf. Hans Bergel, Das Ende einer Epoche. Redea uf Erhard Plesch bei der Trauerfeier in München, în Siebenbürgische Zeitung, München, 20 martie 1977, p. 1.
[115]Cf.W. Bruckner, Zwei Pfeilen unserer Gemeinschaft, in, loc.cit. Dr. W. Bonfert, Beispielhaft engagiert in allen sächsischen Fragen, in Siebenbürgische Zeitung din 7 martie 2002, p. 1; Rus,Contribuţii, p. 166-168.
[116]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 15-16, 1959, p.6.
[117]Cf.Vum Hihnemuerkt, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 2, 1955, p. 5.; Rus, Contribuţii, p. 168-169.
[118] Cf. Hans Zikeli: In Memoriam. Medizinalrat Dr. Wolfgang Reisenberger. In: Siebenbürgische Zeitung, 31. Juli 1989, S. 10
[119]Cf. Rus,Contribuţii, p. 169.
[120]Publicată în Die Karpathen, Heft 5, p.139-149, Kronstadt, 1912.
[121] A fost publicată în Siebenbürgisches Archiv, vol. 7, Köln-Wien, 1968, p. 154-252.
[122] În studiul său el a adus argumente toponimice în favoarea tezelor referitoare la așezarea sașilor în nordul Transilvaniei. Studiul său rămâne important pentru această epocă, deși multe din ideile sale nu mai pot fi astăzi acceptate.
[123]Cf.Peter Schüler: Gustav Rösler, in Reghinul Cultural, vol.III, 1994, p. 226-228; Ernst Philippi, Wigant Weltzer, op.cit, p. 235-236; V. Pană, D.-I. Rus, Istoricul Silviu Dragomir despre opera lui Gustav Roesler, în Reghinul cultural, vol V, 2000, Reghin, p.289-295.
[124]Cf.Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 7, 1957, p. 4.
[125]Cf. Gustav Rösler a fost profesor de istorie la liceul Brukenthal din Sibiu, oraş în care s-a stins din viaţă în 1958. A se vedea amănunte despre el în materialul lui P. Schuller, Gustav Rösler, în Reghinul Cultural, vol III, Reghin, 1994, p. 226-228; Rus,Contribuţii, p. 169.
[126]Cf. Vum Hihnemuerk , în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr.4, 1955, p. 4.
[127]Cf. Vum Hihnemuerk , în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 10, 1957, p. 4; Rus,Contribuţii, p. 171; Christian Schott, “Geh aus Deinem Vaterland…” Vertreibung-Integration-Vermächtnis der evangelischen Schlesier. Vorträge, Aufsätze, Predigten., 2008, p. 82
[128]Cf. E.Philippi, W.Weltzer, op.cit., p. 469;
[129]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 11, 1958, p.6.
[130]Cf. Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 15-16, Stuttgart, 1959, p.8-9.
[131]Cf.Rus,Contribuţii, p. 171.
[132] Conform inscripției de pe mormântul lor din Vöcklabrück.
[133]Cf. Enni Janesch, Der Schreinmalerei zu neuem Leben verholfen, în Siebenbürgische Zeitung, 30 septembrie 2000.
[134]Cf.Vum Hihnemuerk , în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 10, 1957, p. 5.
[135] Enni Janesch, loc.cit. În anul 2002 Grete Schiffbäumer trăia la căminul de bătrâni din Gundelsheim/Neckar şi cu ocazia unei burse de cercetare acolo, am reușit să vorbesc cu ea despre istoria Reghinului interbelic. (Cf. Rus,Contribuţii, p. 173).
[136]Cf.Elsen, Hauschronik; amanunte despre aceasta cronic, la D.I Rus, Aspects of everyday life and natural phenomena as recorded in the chronicle of the Elsen Family from Reghin (1704-1853), in Transilvanian Review, Cluj-Napoca, 4/2011, p. 65-76.
[137] Cf.Haltrich, Zur Geschichte von Sächsisch-Regen, p. 324.
[138] Cf.Reener Capitelsbuch; Erich Alzner, Konrektoren, Rektoren, Prediger Pfarrer, Plebane und Dechanten des alten Reener Kapitels, manuscris, 1940.
[139] Cf.Elsen, Familien- und Hauschronik.
[140]Cf.Elsen- Hauschronik. H. Czoppelt, Chronik der Stadt Sächsisch-Regen in Siebenbürgen /Rumänien, Siebenbürgische Bibliothek/Archiv, Nachlaß Czoppelt, A VIII, 169, Sächsisch-Regen, Band 4, I, p. 99.
[141]Cf.Vum Hihnemuerk , în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 10, 1957, p. 5.
[142]Cf. E.Philippi, W.Weltzer, op.cit., p. 237.
[143]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 17-18, 1959-1960, p.5; Rus,Contribuţii, p. 175; Wigant Weltzer, op.cit, p. 237.
[144] Cf. Siebenbürgische Zeitung aus 15. Februar 1975, S. 7.
[145]Cf.Szabo Mihai, Susana Heiss, Heinrich Schuster, in Reghinul Cultural, II, 1990, p. 216-218.
[146]Cf.Wolfgang Pickert, Vom Kuban-Brückenkopf bis Sevastopol, Heidelberg, 1955, S. 86; Alesandru Duţu şi Marian Ştefan, „Generalul din cimitirul mănăstirii Agapia”, in „Magazin Istoric”, Nr. 8 aus 1992, S. 8-14; D.-I.Rus, Sub semnul lui Marte, S. 504-506.
[147]Cf. E. Philippi, W. Weltzer, op.cit., p. 127, 469;
[148]Cf.Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 12, 1958, p.7.
[149]Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 13-14, 1958, p.8, Rus,Contribuţii, p. 177.
[150] Cf.Dr. Emilie Schwab-Wagner 70 Jahre alt, în „Siebenbürgische Zeitung” din 15 mai 1966; „Siebenbürgische Zeitung” din 29 februarie 1980, p. 14.
[151] Cf.Siebenbürgische Zeitung aus 29. Februar 1980, S.13.
[152] Cf. Stefan Kohl, Bogdan Stugren, în Reghinul Cultural, IV, 2004, p.277-279.
[153] Cf.Ungarisches Magazin, III, Preßburg, 1783, p. 397; SRW, Nr 36/1913.
[154]Cf.Fr. Teutsch, Geschichte des evangelischen Gymnasiums A.B. in Hermannstadt în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, Hermannstadt, NF, Bd.17/1883, p. 51.
[155]Cf.***, Chronologische Tafel der Provinzialbürgermeister, Stuhlsrichter und Stadthannen zu Hermannstadt, în Siebenbürgische Quartalschrift, 2. Jg, Hermannstadt, 1791, p. 72; Wigant Weltzer, op.cit, p. 227-228.
[156] Cf. D.-I.Rus, Sub semnul lui Marte, p. 515-516.
[157] Cf.Siebenbürgische Zeitung din 10. Octombrie 1967; Siebenbürgische Zeitung din 28 mai 1959.
[158]Cf.Szabo Mihai, Rudolf Wagner-Regeny, in Reghinul Cultural, p. II, 1990, p. 236; Tilo Medek, Wagner-Regeny Rudolf, in „ostdeutsche Biographie. Persönlichkeiten des historischen deutschen Ostens“, publicata pe http://www.ostdeutsche-biographie.de/wagnru03.htm. la 29 ianuarie 2012; [Aus dem Archiv der Akademie der Künste], aparute în: „Sinn und Form“, 1/2010, p. 92-121; Rus,Contribuţii, p.182-183; ***, Lexikon der Siebenbürger Sachsen, 1993, p. 562.
[159] La 1761, guvernul imperial a trimis spre Transilvania prizonierii prusaci evanghelici din războiul de 7 ani, pentru a fost colonizaţi aici. Haltrich numeşte două nume de prusaci care s-au stabilit în Reghin. Aceştia au fost: Eisermann din Prusia Sileziană, care apare în matricolele de botez din 1765 până la 1807, şi Weltzer (Velzer), la fel din Prusia Sileziană. În registrele de botez, aceste nume apar de la 1765 până la imigrare. (Cf. H. Czoppelt, Die Kirche, manuscris, Siebenbürgisches Archiv, Gundelsheim, Nachlass Czoppelt, A VIII, Sächsisch-Regen, Bd.3, A-4333).
[160] Informaţii oferite personal de către WigantWeltzer, 2005.
[161]Cf. Buhai in Stuttgart!, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 5,1956, p. 6; Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerk, an 1962, nr. 20, p. 7.
[162]Aparuta la Rothenburg ob der Tauber, autorul descrie in cele 144 pagini si in 11 capitole ilustrate cu un bogat material fotografic inedit, situaţia învăţământului de limbă germană din Ungaria şi din nordul Transilvaniei în timpul perioadei administraţiei horthyste. Încă din „cuvântul înainte”, autorul recunoaşte că această lucrare nu este una exhaustivă, şi cuprinde doar esenţialul şi principalele caracteristici ale învăţământului de limbă germană din acest teritoriu. Lucrarea este o reuşită descriere a învăţământului de limbă germană din Ungaria în perioada 1940-1944, fiind utilă atât specialiştilor cât şi publicului larg, pentru o cunoaştere cât mai concretă a realităţiilor acestei perioade frământate din istoria acestei părţi a Europei Centrale; Rus, Contribuţii, p. 185-186.
[163] El s-a stabilit în Bremen şi a cumpărat în localităţile din jur toate fabricile de şelărie, pielărie şi curelărie, numărându-se astfel printre marii capitalişti ai Reghinului din emigrațe (cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 17-18, 1959-1960, p.6; Rus,Contribuţii, p. 140-141).
[164] Avea la 1955 un magazin frumos, de cărţi şi papetărie, în oraşul Syke lângă Bremen. El a fost autorul unor frumoase tablouri ale bisericii evanghelice din Reghin (Cf.Vum Hihnemuerk , în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr.4, 1955, p. 4; Rus,Contribuţii, p. 141).
[165] El provenea dintr-o familie care avea origini nobiliare. După emigrare, a devenit pilot de încercări la Ford unde, a participat la un concurs care l-a făcut câştigător la „Tour d’Europe”, după o călătorie de 13 zile (300 ore) prin 13 ţări. În 1956 s-a căsătorit cu o profesoară de gimnaziu din Mühlheim /Ruhr (Cf Vum Hihnemuerk, în Buhai in Stuttgart!, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr.5, 1956, p. 7; Rus,Contribuţii, p. 145).
[166] Născut la Reghin, a preluat după emigrare măcelăria „zum Lamm” din Großheidenheim în Württemberg, el fiind la 1955 producătorul şi livrantul singurului sortiment de mezeluri din Germania Federală (cf. Vum Hihnemuerk , în Hihnemuerk, an.3, nr. 9, p. 5; Rus,Contribuţii, p. 146).
[167] Profesor universitar, stabilit la Stuttgart, împreună cu soţia sa Grete, născută Gross[167]. Ei au creat în vila lor o cameră ţărănească ce reprezintă o colecţie aproape unică de cusături transilvane, farfurii şi ulcioare din lut şi cositor, şi mobilier. Kaiser Hans a părăsit Reghinul Săsesc în perioada interbelică, a studiat, a predat la şcoala superioară de arhitectură din Weimar, iar între anii 1937-45 a fost chiar director al şcolii de arhitectură din Stuttgart. În 1955 era arhitect privat, având şantiere mari, precum Lutherstift şi Charlottenheim din Stuttgart(Cf.Vum Hihnemuerk , în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr.4, 1955, p. 4. Rus,Contribuţii, p. 153).
[168] Fiica cea mai mică a învățătorului Samuel Kessel, a ajuns specialist oculist la Stuttgart, unde a primit din partea Preşedintelui Theodor Heuss o medalie cu două stele, în 1960 (Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt, nr. 17-18, 1959-1960, p.8).
[169] A ajuns după 1944 fabricant de pielărie şi a fost cel mai bogat dintre saşii reghineni din emigraţie. Publicaţia „Hihnemuerk” a existat datorită subvenţiilor lui, în mare parte, el ajutând şi la ridicarea economică a multor compatrioţi aflaţi în nevoie(Cf. Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 17-18, 1959-1960, p.8; Rus,Contribuţii, p. 159).
[170] Fiica maistrului pielar Traugott şi a Johannei, a devenit la unele discipline cea mai bună înotătoare a României. După emigrare, s-a stabilit la Griesskirchen în Austria (Cf.Vum Hihnemuerk, în Der Hihnemuerkt. Heimatbrief für Sächisisch-Regen und Umgebung, nr. 17-18, 1959-1960, p.7; Rus,Contribuţii, p. 182).