Vechea stema a reghinului, auto Dorin-Ioan Rus, în Reghinul Cultural , vol. IV, p. 26-40, 1999, Reghin

I. Istoricul cercetărilor

Cel dintâi istoric care a făcut referire la vechea stemă a oraşului nostru a fost Josef Haltrich, în lucrarea monografică intitulată Zur Geschichte von Sächsisch-Regen seit letzten hundert Jahren¹. El pomeneşte doar în treacăt despre ea, neoprindu-se decât asupra semnificaţiei inscripţiei O.P.R.^{1 bis}. Problema este reluată mai târziu, în 1870, când are loc la Reghin desfăşurarea congresului societăţii ardelene pentru cultură şi civilizaţie (Verein für siebenbürgische Landeskunde). Cu această ocazie, membrii reghineni ai asociaţiei au făcut o prezentare generală a localităţii, intitulată: Beiträge zur Kenntniss Sächsisch-Reens² (Contribuţii la cunoaşterea Reghinului Săsesc).

În ambele lucrări se face referire la vechea stemă a Reghinului, aceea care a fost găsită în două exemplare, reprezentată în biserica evanghelică din oraş, cu ocazia unor lucrări de restaurare executate într-o perioadă mai recentă³.

Până la descoperirea ei însă, au mai existat alte două steme: una, azi dispărută, pe un zid exterior al fostei mori Teleki de pe strada Apelor şi cealaltă, care se mai poate vedea şi astăzi pe faţada clădirii de pe strada Mihai Viteazul nr. 95⁴.

După ce stema din biserica evanghelică a fost descoperită, s-a pus problema vechimii ei, precum şi întrebarea firească: “care este adevărata stemă a Reghinului?”. Acestor probleme încearcă să le aducă o rezolvare renumitul cercetător Arz von Straussenburg în seria de articole Zur Wappenfrage der Stadt Sächsisch-Regen (Asupra problemei stemei Reghinului Săsesc) din ziarul Sächsisch-Regener Wochenblatt din 1906⁵. În  acelaşi an şi acelaşi ziar, publică şi Johan Orendi un articol cu acelaşi titlu, în care îşi exprimă punctul de vedere în această chestiune⁶.

La rândul său, Gustav Müller descrie piesa în lucrarea sa din 1955, Die evangelische Kirche von Sächsisch-Regen, în cadrul prezentării generale a bisericii⁷.

Problema este reluată în 1991, când apare lucrarea monografică Sächsisch-Regen. Die Stadt am Berge. Lebensbilder-raus der Vergangenheit einer kleinen Stadt in Siebenbürgen, la Bochum, semnată de doi fii ai oraşului: Ernst Philippi şi Wigant Welzer. În lucrare, Erich Alzner semnează articolul Das Stadtwappen von Sächsisch-Regen (Stema oraşului Reghinul Săsesc) în care se vorbeşte pe larg despre vechea stemă a oraşului, aceea care se găseşte în biserica evanghelică⁸.

De asemenea, în numeroase lucrări ştiinţifice sau de popularizare referitoare la istoria Reghinului s-a făcut referire la acest blazon, fără a se intra într-un stadiu mai amănunţit sau o descriere tehnică a acestuia.

Rândurile de mai jos vor încerca să facă aceasta, completând, în măsura posibilităţilor unele lipsuri care s-au observat în lucrările mai sus pomenite şi, de ce nu, să găsească un mod nou de interpretare a blazonului, de găsire a mesajului ascuns în el, atât cât permit informaţiile deţinute.

2. Descoperirea şi datarea stemei

După cum se ştie, vechea stemă a Reghinului se găseşte şi se menţine încă în două locuri aparţinătoare epocii medievale, în biserica din oraş, construită la 1330. Una, realizată din piatră se găseşte deasupra uşii sacristiei, în interiorul bisericii. Cealaltă, din marmură maroniu-roşiatică, se găseşte aşezată pe arcul frânt de deasupra ferestrei sacristiei, în partea exterioară.

Anul de naştere a celor două piese este necunoscut. Însă, datorită modului diferit de expunere a unei mobile, (vezi planşa nr. 2), este posibil ca ele să nu fi fost realizate în acelaşi timp. Ele au fost găsite la 16 mai 1851⁹, cu prilejul unor lucrări mai ample de restaurare, acoperite fiind cu mortar. Un punct de referinţă pentru atestare îl constituie anul 1497, an pentru care este datată şi o stemă care are exact aceeaşi formă, de scut, din Ungaria¹⁰.

Ambele prezintă asemănări izbitoare.

Odată cu descoperirea inscripţiei din cor, care demonstrează că biserica a fost construită la 1330, s-a presupus că stema a fost acordată localităţii după această dată. Fiindcă inscripţia din stemă, O. P. R. înseamnă Oppidum Privilegiatum Regun, adică Târgul Privilegiat Regun, rezultă că stema în această formă a fost realizată după anul 1427, sau chiar din acelaşi an, când i s-a acordat Reghinului acest rang¹¹. Se poate presupune însă că localitatea a avut o stemă încă înainte de această dată, din vremea lui Carol de Anjou (13101342), din a cărui perioadă datează şi biserica¹². În sprijinul acestei ipoteze vine şi faptul că, pe herbul Reghinului, se găseşte şi simbolul dinastiei de Anjou, floarea de crin.

3. Analiza exterioară a blazonului

Stema indică un scut despicat în două bucăţi de piatră aproape egale, cu o fascie diagonală plutindă. Ambele jumătăţi de piatră sunt sculptate concav din material, astfel că despicătura suprafeţelor scutului se recunoaşte ireproşabil. Partea senestră superioară nu este ascuţită complet, sau liniar, pe margine, ci a vibrat doar pe jumătate din scut. Ea nu are de-a face de fapt cu concavitatea, ci ar putea să explice o iluzie optică a privitorului¹³.

Este un scut în jumătate părţi, constituit prin unirea a două scuturi, având în dextra o floare de crin, iar în senestra o stea cu şase raze. Deviza este aşezată în bandă şi poartă inscripţia O. P. R. (Oppidum Privilegiatum Regun). Literele sunt unciale, majuscule, separate una de alta prin mici ornamente cruciforme. Floarea de crin, simbolul angevinilor, apare redată cu culoarea galbenă pe fond roşu, în partea dextra. Steaua în şase colţuri sau hexagrama, apare redată cu culoarea galbenă pe fond albastru, în senestra.

A. Scutul

Scutul avea iniţial menirea de a-l apăra pe războinic de loviturile duşmanului, a devenit mai târziu un mijloc de a face cunoscute frumoasele fapte cu care se putea mândri posesorul său. Pictura şi sculptura au redat aceste fapte. Deci, scutul a devenit o pagină de istorie, un fel de brevet pe care titularul îl purta mereu cu el. În curând, dimensiunile scutului n-au mai fost suficiente pentru a cuprinde enumerarea faptelor unui războinic vestit; s-au utilizat atunci în acest scop figuri simbolice, embleme, în care fiecare caracter era o faptă, fiecare expresie cuprindea o povestire¹⁴.

Blazonul vechi al Reghinului Săsesc este un scut compus¹⁵, prin urmare este acoperit de mai multe smalţuri heraldice, având astfel mai multe partiţiuni. Dacă are partiţiuni, înseamnă că este un scut pătruns, aceasta fiind mai ales o caracteristică a scuturilor germane. Se vorbeşte despre un scut despicat sau tăiat, despărţit sau spintecat, când una dintre partiţiuni pătrunde în cealaltă printr-o scobitură, de obicei de formă pătrată¹⁶. În cazul stemei Reghinului, scutul din dextra este unul de tip german (Deutsche Schilde, Scuta Germanică). Un scut de tip german este scobit la margine pe ambele laturi având la bază un vârf; adesea are pe margini diferite ornamentaţii. Din punct de vedere tehnico-militar, scobiturile serveau cavalerului să vadă drumul cât mai bine. Ele se disting prin simplicitatea pieselor care mobilează. Pe aceste scuturi se văd mai ales vulturi şi câteva împărţiri rare. Florile de crin sunt de asemenea foarte dese. Deosebirea dintre dreapta şi stânga nu este întotdeauna respectată şi găsim, contrar regulilor, piese de metal pe scuturi de acelaşi fel, câmpuri de culori acoperite cu figuri de aceeaşi manieră¹⁷.

Deci, blazonul Reghinului este constituit dintr-un scut în jumătate părţi sau despicat format prin unirea a două scuturi împărţite în jumătate pe toată lungimea lor şi apropiate în aşa fel încât să nu se vadă decât jumătate din fiecare. În general, scutul, în jumătate părţi, era un mod de a reprezenta stema soţului sau a soţiei, fără a constitui două scuturi întregi¹⁸. De asemenea, cuprind între ele stemele supuse aceleiaşi autorităţi suverane¹⁹.

În ceea ce priveşte poziţia figurilor, se poate spune că în herbul Reghinului, deviza este aşezată în bandă, crinul în cantonul drept al vârfului, steaua în cantonul stâng al capului.

B. Culorile

Albastru ca cerul (fr. bleu celeste) se exprimă prin linii orizontale; reprezintă aerul, care după foc este cel mai nobil dintre toate elementele, căci corpul său subtil, uşor de pătruns, este apt a primi influenţele dominante, lumina şi claritatea. Este simbolul blândeţii, frumuseţii, nobleţii, şi a bunei credinţe²⁰. Corespondentul astrologic culorii albastru este planeta Jupiter²¹. În blazonul Reghinului, el ocupă partea senestră.

În partea dextra, se găseşte culoarea roşie (fr. gueules), ce se figurează prin linii verticale, simbol al măririi, bravurii, îndrăznelii şi generozităţii. Era o dovadă a unei astfel de mari distincţii, încât vechile legi nu permiteau de a fi purtate în steme decât dacă cel în cauză era un principe, sau numai cu aprobarea specială a suveranului²². Corespondentul astrologic al culorii roşie este planeta Marte²³.

C. Metalele

În heraldică, galbenul şi albul reprezintă metalele nobile, aurul şi argintul. În blazonul nostru, galbenul colorează floarea de crin din dextra şi steaua din senestra. El se figurează punctat. Înseamnă mărire, măreţie, forţă, putere, bogăţie şi curăţenie²⁴. Corespondentul său astrologic este Soarele²⁵.

Albul apare pe deviză şi reprezintă argintul. Semnifică inocenţa, candoarea, virginitatea, devotamentul, corectitudinea²⁶. Corespondentul său astrologic este Luna²⁷.

D. Deviza

Este o povestire sau cugetare ataşată scutului datorită însemnătăţii ei, exprimând o calitate sau originea stemei, consideraţii asupra acesteia, foarte întâlnită în perioada Renaşterii şi mai târziu²⁸. O deviză este formată din corp şi suflet. Clasificând deviza noastră după categoria de inscripţii din care face parte, se poate spune că este din acelea “compuse numai din litere şi iniţiale”²⁹. Corpul îl reprezintă materialul prezent pe scut, iar sufletul este textul propriu-zis³⁰. Întotdeauna forma este concisă şi clară³¹, sau în legătură cu figurile emblematice ale stemelor³². Deşi au fost unele îndoieli³³, marea majoritate a cercetătorilor consideră că inscripţia O. P. R. de pe stema veche a Reghinului înseamnă Oppidum Privilegiatum Regun (Târgul Privilegiat Regun)³⁴.

E. Floarea de crin

Era o figură foarte des folosită în steme, având o formă particulară şi convenţională. Figura pe herbul Franţei şi pe un mare număr de steme, printre care şi aceea a dinastiei de Anjou. Adevărata sa semnificaţie a rămas necunoscută. Se spune că “crinul a fost lăudat de către Iisus pentru frumuseţea sa. El este imaginea purităţii feciorelnice, apărând odată cu reprezentările Fecioarei Maria sau a sfinţilor Dominicus Nicolaus din Tolentino, Aloisius, Kasimir”³⁵. Apare, alături de trandafir, pe sarcofagele sau sicriele mai multor sfinţi³⁶. Trebuie menţionat că este universal admis că floarea de crin heraldică nu are nici o legătură cu floarea de crin din grădină³⁷. Cu privire la originea ei, au fost expuse de-a lungul timpului cele mai diferite păreri: “Părintele Daniel consideră că ceea ce se numeşte în prezent floare de crin a fost la origine extremitatea unei arme ofensive, un fel de fier de lance sau suliţă de azvârlit, de care se serveau francii altădată şi care s-a păstrat în limba franceză sub numele de «francisque». Pe urmă, acestea au servit ca sceptru regilor, apoi figura acestui fier a trecut în coroanele lor, de acolo pe îmbrăcămintea lor, apoi pe zvelca lor şi în cele din urmă pe scutul şi stemele lor.

Florile de crin au împodobit sceptrul regilor merovingieni şi al împăraţilor romanogermani, bizantini, spanioli”³⁸.

După unii, ar deriva din albine: “Regele Chiledric purta aceste mici figurine cusute pe hainele sale, pentru că triburile francilor, asupra cărora domnise el, le aveau ca simbol. Ulterior, datorită greşelilor repetate ale sculptorilor şi pictorilor, au ajuns până în secolul al X-lea flori de crin”³⁹.

Alţii spun că “Ludovic cel tânăr a luat cel dintâi acest simbol, ca o aluzie la porecla de <<Florus>> ce-i fusese dată în tinereţe datorită frumuseţii sale”⁴⁰.

Deşi are origine necunoscută, floarea de crin a fost întrebuinţată foarte des pe blazoanele statelor Europei. Pentru că apare şi pe stema Reghinului, se admite să localitatea a fost o parte a domeniului familiei de Anjou, al cărei simbol era floarea de crin.

F. Steaua

În stemă, apare în senestra, în partea superioară. “Steaua prezisă de Varlaam, observată ce cei trei păstori, pe care i-a adus la iesle”, este un simbol foarte important în heraldică. “În stea se reprezintă de foarte multe ori monograma, bustul sau Maica Domnului⁴¹, pentru că Iisus este descris de multe ori ca o stea. În arta bisericească, Maria este lăudată ca stea şi coroana este ornată cu 12 stele. Urmaşii lui Abraham sunt descrişi ca stele strălucitoare. Bolţile bisericilor s-au pictat în perioada Renaşterii cu albastru şi stele aurii, pentru a aminti privitorului de cer şi de locuitorii săi. Au fost puse simboluri ale zodiilor pe calendare şi portaluri, pentru a se atribui o mai mare influenţă în sănătate şi în bunul mers”⁴².

Dintre piesele mobile de pe un scut, steaua face parte din cele luate din natură. Ele apar în mod obişnuit cu cinci raze sau vârfuri, din care unul este îndreptat în sus. Este o mobilă foarte frecventă. Steaua în şase vârfuri sau hexagrama apare mai des la italieni sau la germani⁴³, precum şi pe stema Reghinului Săsesc. Ea este prin excelenţă imaginea macrocosmosului, produs al unei dualităţi complementare⁴⁴.

4. Analiza interioară a blazonului A. Hermetism şi heraldică

Pentru recunoaşterea unor realităţi trecute este necesară reconstituirea lor în spiritul contemporanilor. În acest sens, nu are importanţă ce cred contemporanii despre hermetism şi heraldică, ci părerea oamenilor din trecut, pentru care acestea erau ştiinţe vii. Dacă astăzi ele par a fi absurde, în acea epocă aceste valori constituiau adevăruri vitale, pătrunzând viaţa socială şi personală a individului şi a colectivităţii⁴⁵. Una dintre multiplele semnificaţii ale hermetismului era şi heraldica. O specificaţie a heraldicii era sigilografia⁴⁶. Căci, dacă blazonul este o secţiune verticală a Athanorului, adică a cuptorului filosofal, sigiliul este secţiunea orizontală a acestuia. Pe lângă acestea, alchimia, astrologia, cosmogonia, ştiinţa literelor, aritmosofia, spagirica, erau unele din celelalte discipline ale hermetismului⁴⁸.

În mod obişnuit, cuvântul hermetism sugerează existenţa unui zid de nepătruns sau al unui secret inviolabil; învăţătura hermetică este învăţătura închisă⁴⁹. Numele vine de la Hermes, zeul din mitologia greacă ce făcea intermedierea între cer şi pământ, între cei de sus şi cei de jos, mesagerul zeilor şi interpretul lor în lumea noastră⁵⁰. Hermetismul este o ştiinţă care studiază modul de acţiune al dublei puteri, pozitivă-negativă în lume, este o disciplină cosmologică pentru că este o ştiinţă a dualităţii⁵¹, “este totodată revelaţie profetică şi ocultă, tradiţie magico-religioasă apărută din puterile Înţeleptului şi a Preotului-Mag, este arta transmutării metalelor, a regenerării omului prin natură; este arta interpretării sub patronajul lui Hermes Trismegistrul, care nu e altul decât Marele Iniţiat”⁵². Deci, prin ştiinţa lui Hermes se poate “rectifica”, “tămădui”, “corecta” universul mare şi universul mic⁵³.

Astfel, teza veche conform căreia heraldica şi sigilografia ar fi expresia pur profană de împăunare cu alegorii profane, puerile, este depăşită din punctul de vedere al tradiţiei. “O civilizaţie totală ca cea a Evului Mediu, atât de unitară în diversitatea ei, cu un ţesut atât de strâns, polifonică şi diversă, opus hiraticum et catholicum, nu putea avea un corp străin în ea, din cauza continuităţii ei organice, care aplica o echivalenţă calitativă a tuturor componentelor ei […]. Dacă un edificiu bizantin, gotic sau romanic are un simbolism polivalent, pe planuri ierarhizante lucrul este adevărat şi pentru simbolurile heraldice şi hermetice ce-l năpădesc. Solidaritatea lor e indivizibilă. E o lecţie de modestie pentru noi, modernii, şi un avertisment  să nu declarăm prostii tot ceea ce nu înţelegem. Nu are nici o importanţă părerea noastră, a modernilor, despre ştiinţa heraldică ci părerea acelora care timp de secole au practicat această disciplină cu fervoare, cu pătrundere, cu convingere”⁵⁴.

În concluzie, trebuie spus că blazonul nu e doar un mijloc practic de recunoaştere în luptă a seniorilor în fruntea unor unităţi militare. Nu este deci o artă profană, prin simplul motiv că nici o artă nu era profană într-o societate atât de tradiţionalistă cum era cea medievală. “Heraldica era un lim-baj mut, pe care doar iniţiaţii puteau să-l înţeleagă, şi a cărei cheie s-a pierdut, după cum s-a pierdut şi aceea a Alchimiei”⁵⁵. Se mai poate adăuga că, fiind în concordanţă cu celelalte ştiinţe tradiţionale, heraldica ilustrează analogia dintre macrocosmos şi microcosmos. Găsindu-se simbolurile acestea şi pe stemele oraşelor, judeţelor, provinciilor şi ţărilor, vedem legătura acestora cu omul universal.

B. Blazonul

Blazonul era o reprezentare în simultaneitate a succesiunii temporale, reliefând simbolic potenţialităţile cheie ale unui ciclu, fie Universul Mare, fie Universul Mic, ţară, neam, continent sau genul uman.

Pentru că crainicul, heraldul, la fel ca toţi cântăreţii din Evul Mediu târziu pomeneau şi stemele, care atunci erau în general apreciate, s-a conturat tot mai mult părerea că heraldul ar poseda, de la stemele care începând cu secolul al XIV-lea presupuneau tot mai mult o idee tăinuită, cunoştinţe secrete⁵⁶.

Blazonul este o secţiune verticală a Athanorului, a Vasului hermetic, “recipient viu în care maturează o placentă alchimică formată din elemente primitive, însufleţite de Focul Filosofal”⁵⁷. Că este o secţiune verticală o dovedeşte reprezentarea lui într-un scut, care la rândul lui este o reprezentare hermetică a universului ca şi cum războinicul ce-l poartă i-ar opune duşmanului cosmosul. În cazul vechii steme a Reghinului, el poate reprezenta “pieptul”, “inima” sa.

Centrul scutului mai este numit şi “inimă” sau “abis”. Dacă inima omului e propriul său abis, rezultă că blazonul e o reprezentare tainică a omului. Posesorul unui blazon trebuia să facă trecerea de la potenţă la act, printr-o disciplină hermetică, o yogă, latenţele blazonului simbolizând latenţele imediate, fundamentale, specifice ale individului înnobilat⁵⁸. Era o expresie plastică a alchimiei umane.

Acum, mergând mai departe în cazul blazonului Reghinului Săsesc, vedem culorile albastru, reprezentând voinţa, yang, în senestra, şi roşul, forţa, yin, în dextra. Cea mai adâncă dintre culori este albastrul deoarece privirea intră în ea fără să întâlnească vreo margine. Este culoare imaterială, cea mai pură şi mai curată. Aplicată pe un obiect, culoarea albastră despovărează formele, le deschide, le desface. O suprafaţă colorată în albastru, încetează să mai fie o suprafaţă; un zid albastru nu mai este un zid. Lipsit de materialitate în sine, albastrul dematerializează tot ce pătrunde în el. Albastrul este un drum al infinitului, în care realul se transformă în imaginar. Pe acest fond, aflăm de steaua în şase colţuri, simbol al iudaismului, simbolizând îmbrăţişarea spiritului cu materia, a principiilor activ şi pasiv, ritmul dinamismului lor, legea evoluţiei şi involuţiei. Ea are menirea de a străpunge întunericul, fiind un far îndreptat spre noaptea inconştientului. “Anumite raze, formând un fel de emblemă a întregului, au un înţeles aparent ce pune şi mai mult în evidenţă proprietăţile acelei substanţe pe care Creatorul a însemnat-o cu mâna sa. Sigiliul magic, de pildă, îi arată artistului  că a mers pe drumul cel bun şi că mixtura filosofală a fost pregătită după canoane. Această pecete, zisă şi Steaua Magilor, e o figură cu şase raze (digamma), care se iveşte la suprafaţa compostului, altfel spus, deasupra ieslei în care doarme Iisus, Pruncul-Împărat”⁵⁹. Totodată, mai ştim că steaua cu şase raze este un simbol al macrocosmosului.

De partea cealaltă, în dextra, avem culoarea roşie, simbol al forţei, al zeului Marte. E considerat pretutindeni ca fiind simbolul fundamental al principiului vital; cu forţa, puterea şi strălucirea lui, roşul e culoarea focului şi a sângelui. Roşul heraldic (gueules), trimite la ambivalenţa gurii, simbol al unui libido nediferenţiat⁶⁰ şi totodată denotă, printre virtuţile spirituale, o arzătoare iubire de Dumnezeu şi de aproape; printre virtuţile mondene, furia şi cutezanţa, printre vicii cruzimea, omuciderea şi măcelul, printre temperamentele umane, cel coleric. Ca simbol regal, reprezintă ceea ce nu poate fi ajuns sau atins.

În plan macrocosmic, vedem o luptă între cer (albastru) şi pământ (roşu), sau între Jupiter şi Marte.

Înţelepţii ştiau că sângele mineral de care aveau nevoie pentru sublimarea corpului fizic şi inert al aurului nu e decât o condensare a Spiritului universal, sufletul tuturor lucrurilor; că această condensare sub formă umidă, capabilă să penetreze şi să dea un caracter vegetativ tuturor corpurilor mixte sublunare, nu are loc decât noaptea, sub poala întunecimii, a cerului pur şi a văzduhului paşnic; că, în sfârşit sezonul în care ea se manifestă cel mai mult şi în toate felurile corespunde primăverii terestre. Lumina stelei iese din întunecime.

În concluzie se poate spune că adevărata stemă a Reghinului este aceea care se găseşte în biserica evanghelică. Ea demonstrează faptul că localitatea a aparţinut familiei de Anjou. Intenţionat am lăsat afară problema inscripţiilor (B-U sau 13-21) care lângă blazon, în scopul unei viitoare abordări.

Stema oraşului Reghinul Săsesc

Note

1. Josef Haltrich, Zur Geschichte von Sächsisch-Reen seit letzten hundert Jahren, în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, NF, Bd. 3,1858; 1 bis. Josef Haltrich, op. cit., p. 297.
2. Beiträge zur Kenntniss Sächsisch-Reens. Festgabe den  Mitgliedern des Vereins für siebenbürgische Landeskunde dargeboten von der Stadt Sächsisch-Reen. August, 1870, Hermannstadt, p. 244-245.
3. Ernst Philippi, Wigant Welzer, Sächsisch-Regen – Die Stadt am Berge. Lebensbilder aus der Vergangenheit einer kleinen Stadt in Siebenbürgen, Bochum, 1991, p. 64
4. Ibidem, p. 57
5. Arz von Straussenburg, Zur Wappenfrage der Stadt Sächsisch-Regen, în Sächsisch Regener Wochenblatt nr. 1-3,1916.
6. Johannes Orendi, Zur Wappenfrage der Stadt Sächsisch-Regen, în Sächsisch Regener Wochenblatt nr. 4, 1916.
7. Gustav Müller, Die evangelische Kirche von Sächsisch-Regen, manuscris aflat la Biblioteca municipală din Reghin, p. 38.
8. Vezi nota 3.
9. Ibidem, p. 75.
10. Ibidem, p. 57.
11. Gustav Gündisch, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, Bd IV, Hermannstadt, p. 322-323.
12. Philippi, op. cit, p.64.
13. Ibidem, p. 58.
14. Marcel Sturdza-Săuceşti,  Heraldica-tratat tehnic, Bucureşti, 1982, p.26.
15. Ibidem.
16. Ibidem, p. 33.
17. Ibidem, p. 28-29.
18. Ibidem, p. 26.
19. Ibidem.
20. Ibidem, p. 40.
21. V. Lovinescu, Al patrulea hagialâc, p. 30.
22. M. Sturdza-Săuceşti, op. cit., p. 40.
23. V. Lovinescu, op. cit., p. 30.
24. M. Sturdza-Săuceşti, op. cit., p. 40.
25. V. Lovinescu, op. cit., p. 30.
26. M. Sturdza-Săuceşti, op. cit., p. 40.
27. V. Lovinescu, op. cit., p. 30.
28. *** Der grosse Brockhaus, Bd. 20, 1912, p. II, c. 2.
29. M. Sturdza-Săuceşti, op. cit., p. 40.
30. Ibidem, p. 119. 31. Ibidem, p. 120.
31. Ibidem, p. 121.
32. Johannes Orendi spunea că ar însemna Omnipotens Protege Regen (în SRW, nr. 4,1916), iar Georg Benesch că ar fi Orde Predicatorum Regun (apud Philippi, op. cit., p. 57).
33. J. Haltrich, op. cit., p. 296, Alzner, op. cit., p. 58; Straussenburg, art. cit., loc. cit.
34. Karl Arz, Die kirchliche Kunst in Wort und Bild, Leipzig, 1898, p. 385.
35. Ibidem.
36. M. Sturdza-Săuceşti, op. cit., p. 79.
37. Ibidem.
38. Ibidem, p. 79-80.
39. Ibidem, p. 80.
40. Karl Arz, Die kirchliche Kunst in Wort und Bild, p. 556.
41. Ibidem.
42. M. Sturdza-Săuceşti, op. cit., p. 71.
43. V. Lovinescu, Interpretarea ezoterică a unor basme şi  balade populare româneşti, p. 177.
44. Idem, Al patrulea hagialâc, p. 24.
45. Idem, Interpretarea ezoterică a  unor basme şi balade populare româneşti, p. 172.
46. Idem, Al patrulea hagialâc, p. 27.
47. Françoise Bonardel, Hermetismul, , Timişoara, 1993, p. 5.
48. Max Heindel, Die Botschaft der Sterne, p. 111-113.
49. V. Lovinescu, Al patrulea hagialâc, p. 25.
50. Françoise Bonardel, Hermetismul, p. 5-II.
51. V. Lovinescu, Al patrulea hagialâc, p. 25.
52. Ibidem, p. 28.
53. Ibidem, p. 29.
54. *** Der grosse Brockhaus, Bd. 8, p. 427, c. 2.
55. V. Lovinescu, Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti, p. 174.
56. Idem, Al patrulea hagialâc, p. 29.
57. Fulcanelli, Misterul Catedralelor, Bucureşti, 1997, p. 31.
58. C. G. Jung, Psihologie şi alchimie, vol I, p. 157, 179, 183; vol II, p. 28.