Veronica MARDARE, Dorin-Ioan RUS
Marisia-etnografie, vol. XXVII, Târgu-Mureş, 2003, p. 219-223
Nu se poate spune ca în Reghinul sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX a fost lipsă de bărbaţi tineri, dar “partidele bune” aveau valoare de raritate, căci nu orice tânăr dintr-o “casă bună” care pleca să studieze sau să trăiască o aventură se întorcea în oraşul natal.
Este interesat să vedem pentru aceasta situaţia populaţiei Reghinului-Săsesc din acele vremuri, pentru a ne face o idee referitoare la raportul numeric bărbaţi/femei. La 1900, din cei 7945 locuitori, 3904 erau barbaţi şi 4041 femei. Raportul scade simţitor după 10 ani, când, la 1910, din cei 8920 de locuitori, avem 4452 barbaţi şi 4468 femei.
Aceasta criză trebuia să fie remediată în timpul carnavalurilor (Faschingszeit) când “Societatea de biciclişti” (Der Radfahrerverein) şi “Societatea femeilor de binefacere” (Der Frauenwohltätigkeitsverein) îşi organizau balurile, căci tocmai în acel timp studioşii erau absenţi.
Pe-atunci conducerea ambelor societăţi se aflau în mâinile mamei şi fiului, respectiv mătuşii Emma Rösler, iar aceasta din urmă, ca lideră a “Societăţii femeilor”, având mereu idei bune, găsi şi de această dată o soluţie genială.
Reghinul n-avea garnizoană, totuşi conducătorii oraşului găsiră că este interesant, în scopul însufleţirii oraşului, să gazduiască militari între zidurile lui. S-au pregătit chiar să construiască o cazarmă la capătul oraşului, în actuala stradă Mihai Viteazu (pe-atunci Magazingasse), dar au renunţat la idee când au aflat că le va fi repartizat doar un batalion unguresc de honvezi.
Astfel că, în aceste condiţii, Gustav Rösler junior, şeful bicicliştilor, fu nevoit să meargă la Tîrgu-Mureş, în audienţă la comandantul Regimentului de infanterie cezaro-crăiesc nr. 62 (cei cu manşete verzi la uniformă), apoi la Bistriţa, la comandantul Regimentului de infanterie cezaro-crăiesc nr. 63 (cei cu manşete portocalii) şi la Regimentul de infanterie secuiesc nr. 82 (cei cu manşete vişinii), unde a cerut în mod politicos trimiterea unei delegaţii de ofiţeri tineri pentru participarea la ambele baluri, în scopul ridicării prestigiului şi strălucirii acestor întruniri.
Acest lucru le-a fost permis binenţeles tinerilor ofiţeri necăsătoriţi, iar în Reghin, unde nu exista nici o garnizoană, deci nici “combatanţi succesul lor a fost garantat.
Astfel, se organizau anual în Reghinul-Săsesc două baluri ale elitelor la care mişunau militari cu manşete verzi, vişinii şi orange. Este remarcabil faptul că acei ofiţeri reveneau adeseori în oraş – invitaţi la ceai – realizându-se astfel gingaşe legături cu oraşele vecine.
Din punct de vedere economic, Reghinul era pe-atunci un oraş de provincie, majoritatea locuitorilor fiind meşteşugari şi negustori, puţini intelectuali, dar toţi aceştia erau proprietari de teren agricol, vii sau livezi şi fiecare avea în grajd vaci pentru lapte şi cai. Erau celebre în acea perioadă echipajele de nuntă din Reghin, când acestea treceau în coloană în faţa carului mirelui, car tras de două iepe ale primarului Fromm, în spate aflându-se o serie de trăsuri cu vizitii în livrea, o tradiţie veche a oraşului. În sfârşit, mai existau în Reghinul-Săsesc o serie de familii ce erau dintre cele mai bogate din oraş, care aveau păduri în munţii din apropiere şi se ocupau cu exploatarea lor. Ei erau asociaţi la compania de plutărit şi până la 1923 posedau peste 50000 de jugăre de pădure de molid şi fag, care după reforma agrară s-au redus la 28000 de jugăre. Puţini, printre care familia lui Norbert Fritsch aveau câteva mii de jugăre de pădure în munţii Călimani.
In aceste condiţii, era firesc pentru un tânăr ofiţer să dorească să se căsătorească la Reghin, gajul lui fiind destul de mic, iar pentru a se putea căsători, el trebuind să depună o cauţiune în hârtii de valoare administrate de tutore, în valoare de 70000-100000 de coroane, în funcţie de rang, şi după ale căror dobânzi tânăra pereche putea trăi liniştit. Era astfel în interesul lui căsătoria cu o fată înstărită dintr-un oraş prosper.
Numeroase familii din Reghin au împrumutat astfel corpul de ofiţeri cezaro-crăiesc şi se vorbeşte că nu doar ofiţerii din unităţile oraşelor apropiate ar fi participat la această afacere, ci şi din garnizoane mai îndepărtate, chiar din Marele Stat Major General. Taţii din Reghin s-au lăsat cu plăcere prinşi în acest joc şi erau mândrii de faptul că fetele lor intrau în lumea bună şi puteau să cunoască înalta societate a Monarhiei. Chiar şi barierele pe care Biserica Catolică le punea în faţa unor amestecuri confesionale au fost depăşite cu bine, căsătoriile au fost încheiate cu uşurinţă, fiecare nuntă era un eveniment datorită strălucirii uniformelor, luxul şi deschiderea au fost promovate pe mai departe, iar partidele “comentate”.
Astfel, unii ofiţeri din oraşele vecine sau din Imperiu, şi-au făcut familii în Reghin: Betz Gajetan, născut în 24 mai 1871 la Waltendorf, cu Regina Berta Gölner, la 06 iunie 1904, stabilindu-se la Viena; Paul Biedler von Bessenyö, născut la 29 octombrie 1878 în Bistriţa, cu Irene Albertine Gellner, la 20 septembrie 1904 stabiliţi la Ruma, în Bosnia,; Fritsch Karl Guido, născut la 27 septembrie 1888 în Bistriţa, cu Valerie Marie Hermine Wagner la 04 mai 1929, stabiliţi la Sibiu; Schmidt Egon, născut la 14 februarie 1871 în Budapesta, cu Claudine Fromm, în 1902, locuind la Viena. Aceştia au fost cei mai importanţi ofiţeri care au realizat căsătorii aici şi despre care dispunem de date certe privind starea lor civilă.
Acestea s-au întâmplat doar câţiva ani, până la izbucnirea primului război mondial. Ofiţerii infanterişti plătiră cu viaţa angajarea lor în serviciul militar. Văduvele şi copiii lor s-au întors în patrie, necontribuind cu nimic la progresul economic al oraşului sau la amortizarea a ceea ce mai rămăsese după reforma agrară şi criza economică a anilor treizeci.
Trebuie totuşi să recunoaştem faptul că, pe lângă marea înflorire economică a Reghinului Săsesc din primii ani ai secolului al XX-lea, a mai avut loc şi o însemnată stratificare socială, care în parte se datorează şi activităţilor societăţilor de biciclişti şi a femeilor de binefacere. Cu alte cuvinte, Rösler Emmatante era o personalitate însemnată, cu vederi largi, care a făcut o bună regie nu doar în conducerea “Societăţii femeilor de binefacere”.