Dorin-Ioan RUS
Revista Bistriţei, vol XV, 2000,Bistriţa, p. 91-95;
În comparaţie cu alte state mari europene, ca Anglia, Germania sau Franţa, care la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începultul secolului al XX-lea dispuneau de o reţea diversificate de canale, căi ferate şi drumuri, plus râuri navigabile care-şi aveau vărsarea pe propriul teritoriu, Austro-Ungaria părea mai puţin favorizată din acest punct de vedere. Totuşi, situarea în interiorul continentului, bogăţia de materii prime şi industriale au făcut din acesta unul dintre cele mai puternice state ale lumii moderne. Începând cu anul 1860 Austria (după 1867 Austro-Ungaria), a încheiat mai multe tratate comerciale, a reformat sistemul vamal şi al comerţului interior, s-au reorganizat camerele de comerţ şi industrie, ceea ce a dus la un avânt puternic al economiei în a doua jumătate a secolului trecut1. Comerţul interior din Austro-Ungaria a fost favorizat şi de uniunile vamale şi comerciale încheiate la 1878 între cele două părţi ale Imperiului, prin care nici unul dintre cele două state n-avea dreptul să împovăreze cu taxe de import, export sau de tranzit mărfurile intrate dintr-o parte în alta2.
Statul austriac, în prima jumătate a secolului al XIX-lea dezvoltă printre altele şi plutăritul. În această perioadă au început să ia fiinţă unele asociaţii, transportul fiind concesionat particularilor dornici în obţinerea de câştig adus pe apele Mureşului.
„Societatea de plutărit” a vost, în ceea ce priveşte răspândirea şi cuprinderea afacerii, de departe cea mai importantă din Reghinul Săsesc, chiar cea mai importantă din Transilvania. Această situaţie a fost favorizată în primul rând de poziţia favorabilă a localităţii pe valea Mureşului, râu pe care veneau plutele din munţii Călimanului.
Comerţul cu lemnul şi cu plutele a fost una din cele mai importante activităţi desfăşurate de locuitorii vechiului Reghin. Poziţia favorabilă a localităţii în apropierea munţilor Gurghiu şi Călimani cu suprafeţele lor întinse de pădure erau o adevărată provocare pentru spiritele întreprinzătoare din această localitate.
În apropiata vale a Gurghiului, care, împreună cu munţii înconjurători, a fost dintotdeauna proprietate a statului, a fost practicat plutăritul de către stat în regie proprie3. În zona bazinului Mureşului în amonte de Reghin se află şi astăzi păduri întinse care în secolele trecute erau proprietatea comunităţilor secuieşti, în timp ce munţii bogaţi din stânga şi din dreapta Mureşului aparţineau composesoratelor nobiliare4.
Despre originea plutăritului din Transilvania nu se ştiu multe lucruri clare. În orice caz, el a servit în toate periaodele comerţului şi transportului local. Abia secolul al XIX-lea aduce marele avânt al comerţului cu plutele.
Începuturile sale la Reghin sunt descrise de Josef Haltrich; el ne spune că primii negustori au fost nobilii din Reghinul Unguresc, în timp ce în Reghinul Săsesc blănarul Thomas Fritsch, bătrânul Wachner şi cu fiii săi Johannes şi Martin, primarul Samuel Wagner şi fratele său Georg, apoi Michael Schobel sunt cei care au avut primele încercări, timide, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea5. Într-un an „nefericit”, nespecificat de Haltrich, cei din Reghinul Săsesc au fost aproape ruinaţi, doar puţini dintre ei mai rezistând câţiva ani. În Reghinul Săsesc au apărut tot mai mulţi concurenţi care se grupau câte 3-4 oameni într-o asociaţie6. Soţia primarului Georg Wagner mergea personal cu plutele spre Arad, acţiune ce nu era pe-atunci deloc lipsită de pericole; chiar ea scria mai târziu: „Anul 1813 a fost un an nefericit pentru mine; am fost furată şi mi-am pierdut multe plute…”7. Dar sunt descrise şi amănunte mai fericite: „La 7 iunie 1817 am mers spre Arad cu 9 încărcături şi pe 21 m-am întors acasă şi am adus un profit de 4500 florini pe care i-am împărţit echitabil cu domnul senator Fromm şi Samuel Goldner”8. Aceste două citate ne arată succesul şi insuccesul acestei activităţi, nu doar pentru cei care conduceau afacerile, ci şi pentru plutaşi.
Anul revoluţionar 1848-1849 şi următorii au fost puţin avantajoşi pentru comerţ, cei din Reghinul Săsesc şi împrejurimile sale fiind mai mult preocupaţi de refacerea caselor arse.
În anul 1853 mai mulţi negustori cu plute din Reghinul Săsesc s-au asociat într-o societate, conformându-se principiului care spune că unirea dă putere; fiecare membru primea, pentru funcţia sa, o remuneraţie potrivită. Deja în următorul an, 1854, mai mulţi lipoveni contribuiau la această societate, astfel căcei din Reghin se ocupau cu procurarea şi transportul plutelor iar lipovenii cu vinderea lor9; dar pentru că lipsea coeziunea şi o anumită conducere, nimeni nu mai asculta, fiecare voia să conducă după opinia sa, în anul 1855 mai mulţi membri au ieşit afară din această aşa zisă „companie” şi împreună cu alţi lipoveni au întemeiat „Compania de plutărit Wermescher”10 ai cărei membri finanţau activitatea. „Marea Companie” s-a dizolvat complet în 1858, după ce cu un an mai înainte au ieşit iar câţiva mambri şi au întemeiat aşa zisa „Companie mică”. Cu aceasta din urmă s-a unit la 1859 „Compania de plutărit Wermescher”, pentru a înlătura dăunătoarea concurenţă; totuşi, în acelaşi an s-a dizolvat şi această societate şi în decembrie 1859 cei din Reghinul Săsesc, care au avut încredere în ea, unul din Gurghiu, doi topliţeni şi şase lipoveni s-au constituit într-o societate pe durata a şase ani; această societate poartă numele de „Wermescher Floß-Compagnie” („Compania de plutărit Wermescher”) în care membri au contribuţia corespunzătoare aportului lor la câştig sau pierdere11.
Sărăcirea Ungariei şi Banatului, ca urmare a proastei recolte din 1863 a provocat şi acestei societăţi pierderi enorme (circa 200000 Fl), din care membri lipoveni ar fi trebuit să suporte o treime, totuşi n-au dorit s-o facă. Dar, deoarece aceştia se ocupat de vânzarea în Ungaria, deci preluau şi banii, membri ardeleni au fost constrânşi, pentru a putea salva bunurile pe careîncă le mai aveau, în valoare de 93000 florini – după socoteala lipovenilor din anul 1865 – să intre în această creanţă costisitoare12.
S-au făcut, după cum se vede, experienţe care au fost nimicitoare; la toate acestea, s-a mai adăugat încă un rival periculos, în societatea „Graf Lazar, Bidermann’schen (Wiener Bankier) Companie”, care era puternică din punct de vedere financiar13.
Atunci s-a făcut o ultimă sforţare de către cei din Reghin, care erau distruşi aproape cu totul de o asemenea situaţie: 19 bărbaţi, care aveau încredere nelimitată unii în ceilalţi, au constituit, împreună cu ce a mai rămas din averile lor, „Prima Societate de plutărit din Reghinul Săsesc”; mai lucra totuşi ca membru unul din Gurghiu şi unul din Topliţa şi au desfăşuat o activitate vioaie, căci de acum trebuia să existe singură şi pe propriile sale picioare, ca să nu mai aducă de-acum participarea mutuală a străinilor pentru o atât mai mare pierdere14.
Au fost arendate păduri foarte scumpe; nemaidorind să practice sistemul foarte dezavantajos de arendare de până atunci, începu să achiziţioneze aşa-numitele proprietăţi ale composesoratelor nobiliare. Oameni cu vederi largi, cum au fost Josef Schuller, ăşi asumară riscurile de a cumpăra aceste proprietăţi care la acea vreme încă nu erau împărţite şi măsurate. Astfel, Societatea avea la cumpăna veacului o posesiune de pădure de 45000 jugăre cadastrale, adică 25650 ha15.
Imediat a fost trimis un membru al Societăţii pentru a cutreiera Banatul şi Ungaria, pentru a încheia contracte comerciale; acestei prime solii i-a urmat o a doua în acelaşi scop la puţin timp înaintea încperii comerţului cu plute; a fost creată o cancelarie proprie la Săvârşin, şi astfel au reuşit, deja din 1866 de a mijloci comerţul direct cu clientul. Comerţul a câştigat întindere an de an, aşa că membri trimişi spre Săvârşin nu făceau afaceri doar cu societăţile de plutărit, ci puteau să cumpere plute de la alte societăţi mai mici, şi chiar trebuiau să cumpere, pentru a mulţumi printr-o reală acţiune de afaceri pe numeroşii clienţi câştigaţi în regiunile Mureşului inferior, a Tisei şi Dunării de jos16.
Depunerile membrilor se ridicau în 1870 la 143000 Fl; depunerile individuale oscilau între 400 şi 10000 Fl; cu aceste sume se atinge o circulaţie comercială în valoare de 400000-600000 Fl, astfel că aproximativ jumătate din comerţul cu plute s egăsea în mâinile „Primei Societăţi de plutărit din Reghinul Săsesc”17.
Cu aceasta, societatea de plutărit avea la sfârşitul secolului trecut în mâinile sale jumătate din comerţul cu lemn de pe râul Mureş.
Plutăritul pe Mureş începea la Suseni, lângă Gheorgheni. La 1871 geologul Halbrich constata că apele Mureşului sunt în continuă scădere, primejduind tot mai mult comerţul cu lemne18. De aceea, la începutul secolului al XX-lea începeau mai de jos, la Topliţa.
Dintre membri, unii aveau sarcina conducerii şi supravegherii muncii acelor echipe compuse din 10-20 de români din satele înconjurătoare, care lucrau la păduri. Alţi membri realizau transportul lemnului până pe malul Mureşului, unde era stivuit şi în primăvară legat de plute. Lemnele destinate plutăritului se stivuiau lângă râu, cu partea mai groasă în jos. Stinele se făceau aşa ca să rămână 12 m. până la malul râului, pentru construirea plutei, care era lăsată în apă atunci când starea vremii o permitea19.
Dacă 1780-1800 o „povară” avea 10-12 buşteni20, la mijlocul secolului trecut avea doar 8-10 buşteni21, iar transportul până la Reghin dura între 5 şi 8 zile22, iar la 1873 era necesară pentru aceasta doar o zi. La 6 aprilie 1873 a sosit la Reghinul Săsesc de la Lăpuşna prima plută cu buşteni care a străbătut această distanţă (42 km) în 24 de ore23.
Plutele Societăţii erau conduse de trei serii de plutaşi. Pe plută se aflau doi oameni, cârmacil (în faţă) şi hătaşul (în spate); primul primea 2/3, al doilea 1/3 din preţul plutăritului24. Ei veneau de la Gheorgheni până la Reghin, unde proprietarii îşi vindeau plutele, respectiv plutaşii erau plătiţi şi se întorceau, pentru a face un alt transport. O unitate se numea „sfert” sau „viertel”, dar mai întâlnim şi denumirtea de „tablă”, „fârtai” sau „căpătâi”25. Din Reghinul Săsesc în jos plutele erau date la întreprinzători care se obligau să le ducă împreună cu ajutoarele lor până la Sânpaul, de unde 4 sferturi se constituiau pe o plută întreagă26. De aici încărcăturile erau duse prin aşa-numiţii „plutaşi lipoveni”, la locul stabilit, la Arad, mai târziu la Lipova şi apoi la Zam.
O călătorie cu pluta prin munţi până la Reghinul Săsesc dura, în funcţie de nivelul apei, 4 până la 5 zile, de multe ori doar 3 zile. De aici mai departe, din cauza căderilor mici şi a numeroaselor cotiri ale râului, de la 10 la 14 zile27.
Plutăritul era periclitat, până la începerea activităţii societăţii de regularizare a râului Mureş, de existenţa a numeroase stânci, sălcii, mori de apă. Periculoase erau şi digurile, cum a fost de exemplu „digul evreiesc” de lângă Târgu-Mureş, unde la 1852 au murit mai mult de 20 de oameni28. Pentru a înlătura aceste pericole, a fost întemeiată în 1867 la iniţiativa „Societăţii de plutărit din Reghinul Săsesc”, „Societatea autorizată de regularizare a albiei Mureşului de la Topliţa şi Deda”. Domeniul său de acţiune s-a extins la 1877 când s-a contopit cu „Societatea pentru promovarea plutăritului pe Mureş”, nou înfiinţată la Tg-Mureş, care şi-a propus să regularizeze albia Mureşului de la Gheorgheni până la Zam29. Erau necesare mari spargeri de albie. Digurile trebuiau reconstruite, posesorii de punţi trebuiau să-şi întindă funciile la o înălţime care să permită trecerea plutelor pe sub ele, iar posesorilor de mori li s-a interzis săp mai ancoreze bărcile pe cursul principal30.
Societatea a arendat de la stat, la 1880, tăietoare de la Ierbuş, de pe malul stâng al Mureşului. În 1894 s-a ridicat o tăietorie proprie la Reghinul Săsesc şi deja, pe lângă lemnul rotund mai era vândut şi lemnul tăiat. În afară de aceasta, Societatea mai lucra în Arad cu tăietoarea firmei Walder & Sohn şi în regie proprie cu una la Pecica31.
În anii ’90 ai secolului trecut au fost ridicate case ale Societăţii la Topliţa şi Sălard, ca un refugiu pentru membri car elucrau acolo32. La 1890, societatea avea 32000 jugăre, adică peste 18000 de hectare de pădure între Deda şi Topliţa şi transporta pe Mureş 65-70000 de mc lemn anual33.
În 1894 Societatea a participat la expoziţia universală de la Antwerpen, la expoziţia „Mileniului” de la Budapesta, din 1896, unde a fost medaliată cu aur. În 1900 a fost trimisă la expoziţia universală de la Paris34.
În ciuda situaţiei bune din afaceri, conducerea a fost nevoită să cedeze mereu în faţa situaţiei grele ivite. În 1907, s-a terminat construcţia căii ferate Deda-Reghin, care devenea deja un concurent foarte serios pentru transportul pe apă. La 1908, prin hotărâre unanimă a fost desfiinţată „Prima Societate de comerţ cu plute din Reghinul Săsesc”. Materialul lemnos, proprietăţile mobile şi imobile au fost vândute35.
AUS DER TÄTIGKEIT DER SÄCHSISCH-REGENER FLOSSHANDELSGESELLSCHAFT (1853-1908)
Sie war die bedeutendste ihrer Art nicht nur in Sächsisch-Regen sondern auch in Siebenbürgen, bedingt durch die Lage von Sächsisch-Regen am Mieresch, wohin die Flöße aus den Gebirge kamen. Schon 1853 traten die einzelnen Höndler zu einer Geschäft zusammen. Das Geschäft brachte großen Gewinn und führte zu viel Reichtum.
Die Floßhandelsgesellschaft wurde im Jahre 1908 abgeschaffen und ihre Gute verkauft.
1 Herders Staatslexikon, vol. II,coloana 1053, Freiburg, 1911.
2 Fr. Umlauft, Die Österreichisch-Ungarische Monarchie. Geographischesch-statistisches Handbuch, Viena, 1883, p. 554-556
3 E. Philippi, W. Wigant, Sächsisch Regen, die Stadt am Berge. Lebensbilder aus der Vergangenheit einer kleinen Stadt in Siebenbürgen, Bochum, 1991, p. 19;
4 E. Philippi, W. Wigant, op.cit., p. 199; N.Gociman, Industria şi comerţul lemnului în bazinul Mureşului superior, Cluj, 1929, p. 34-35.
5 J. Haltrich, Zur Geschichte von Sächsisch Regen seit letzten hundert Jahren, în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, N.F. Bd 3/1858, p. 301.
6 *** Beiträge zur Kenntniss Sächsisch Reens. Festgabe den Mitgliedern des Vereins für siebenburgische Landeskunde, dargeboten von der Stadt Sächsisch Regen, Hermannstadt 1870, p. 108.
7 E. Philippi, W. Wigant, op.cit., p. 200.
8 Ibidem.
9 Beiträge…, p. 109.
10 E. Philippi, W. Wigant, op.cit., p. 200; N. Petra, Prelucrarea lemnului la Reghin pe noi trepte de afirmare, în Marisia, nr. XIII-XIV, p. 360.
11 Beiträge…, p. 109-110.
12 Ibidem.
13 E. Philippi, W. Wigant, op.cit., p. 200; Beiträge…, p. 109-110.; W. Hellwig, Der Floßhandel am Miersch, în Programm des evangelischen Gymnasiums A.B. in Sächsisch-Reen 1865-66, p. 9-10.
14 Beiträge…, p. 109-110; N. Gociman, op.cit, p. 57-58; W. Hellwig, st.cit., p.8-9.
15 E. Philippi, W. Wigant, op.cit., p. 200-2001; W. Hellwig, st.cit., p.8-9.
16 E. Philippi, W. Wigant, op.cit., p. 200; Beiträge…, p. 110; W. Hellwig, st.cit., p. 9-10.
17 Beiträge…, p. 110.
18 N. Gociman, op.cit, p. 277.
19 Ibidem, p. 84, 104-112, 228, 276-278; E. Philippi, W. Wigant, op.cit., p. 201.
20 J.Haltrich, op.cit., p. 300.
21 E. Philippi, W. Wigant, op.cit., p. 201; W. Hellwig, st.cit., p. 11-12.
22 N. Gociman, op.cit, p. 111.
23 N.Petra, op.cit, p. 360.
24 N. Gociman, op.cit, p. 279.
25 Ibidem.
26 E. Philippi, W. Wigant, op.cit., p. 201; N. Gociman, op.cit, p. 277-278.
27 E. Philippi, W. Wigant, op.cit., p. 201.
28 W. Hellwig, st.cit., p. 18-19.
29 N. Gociman, op.cit, p. 283-284.
30 E. Philippi, W. Wigant, op.cit., p. 201; N. Gociman, op.cit, p. 283-284.
31 E. Philippi, W. Wigant, op.cit., p. 202.
32 H.Czoppelt, Die Sächsisch-Regener Waldindustrie AG und ihre Wälder, în Bistritzer Deutsche Zeitung, nr. 62 din 19 august 1932; E. Philippi, W. Wigant, op.cit., p. 202.
33 N. Gociman, op.cit, p. 58.
34 H.Czoppelt, op.cit, loc.cit.
35 Ibidem; E. Philippi, W. Wigant, op.cit., p. 202.