Extras din ”Beiträge zur Kenntnis Sächsisch-Reens. Festgabe, den Mitgliedern des Vereins für siebenbürgische Landeskunde. Dargeboten von der Stadt Sächsisch-Reens. Steinhaussen, Hermannstadt 1870.”
Traducere de Dr. Dorin-Ioan Rus
” Progresele extraordinare ale epocii moderne în toate domeniile artei şi ştiinţei – învăţământ îmbunătăţit şi, prin aceasta, un nivel de cultură ridicat – au făcut valabile în fapt influenţa lor nu numai în toate ramurile industriei, comerţului, meşteşugurilor şi agriculturii, ci şi în viaţa interioară şi exterioară a poporului, că datinile şi obiceiurile de odinioară, ca şi caracterul poporului care stă în strânsă relaţie cu acesta, le-a făcut să fie cunoscute nu doar în trăsăturile sale principale, iar generaţiile viitoare vor găsi informaţii scrise despre felul şi modul faptelor şi lecturilor de altădată ale înaintaşilor lor.
Saşii din Transilvania nu s-au putut sustrage unor atari transformări culturale şi istorice, cu toată cunoscuta lor fermitate în păstrarea vechilor obiceiuri şi aceasta nu s-a făcut simţită în nici un oraş al lor atât de bine, pe o perioadă de circa cincizeci de ani, ca în Reghinul Săsesc, al cărei populaţie număra, conform ultimului recensământ, 5507 suflete, este astăzi încă german, având 3024 suflete.
Pentru a face o apreciere comparativă între trecut şi prezent cu privire la datinile şi obiceiurile care au existat şi încă există în Reghinul Săsesc, cititorul trebuie să se transpună cu 50 de ani în trecut.
Nu vrem să expunem aici vreo ipoteză cu privire la perioada venirii primilor colonişti germani, care au dat nume teritoriului Reghinului Săsesc; totuşi, ei fac toată cinstea deştepţilor şi prudenţilor lor conaţionali, care se face cunoscută nu doar prin alegerea poziţiei noului lor loc de locuire în apropierea Mureşului – centrul principal de încărcare pentru comerţul cu lemn de construcţie şi scânduri, iniţiat de ei, aduse pe valurile Mureşuluii din învecinatul Gurghiu şi duse până în îndepărtatul Banat, şi de acolo mai departe, comerţ ce reprezintă o valoare anuală de 1800000 de guldeni – ci şi prin faptul că ei au ajuns să atingă prin hărnicie, sârguinţă, economie şi corectitudine în comerţ şi transport, un anumit nivel de bunăstare, creînd tocmai prin aceasta şi oraşului lor renumele uneia din cele mai importante emporii ale ţării, şi aducându-i şi acestuia şi importante drepturi politice.
Fireşte, drepturile au fost multiplu contestate, dar a găsit protecţia cerută, dacă nu la înalţii principi, totuşi înaintea Înaltelor Tronuri regale şi împărăteşti.
Un drept civil excepţional a fost, între altele, instalarea deplină, cu toată festivitatea, a primarului nou ales, care se făcea tot la doi ani, dintre cei 20 de membri ai Comunităţii, primar care trebuia să fie alternativ, un catolic şi un protestant.
După ce venea confirmarea scrisă a noului ales de la guberniul regal, într-o anumită zi se întrunea la primărie Magistratul şi Comunitatea, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, de unde cele două corpuri legislative, cu aducerea înainte a sabiei de judecată de către Villicus, ca însemn al autorităţii cavalereşti, îl conduceau la biserică, cu muzică şi cârâitori, unde venea şi notarul superior care, după ce era intonată o bucată muzicală, îl punea să depună jurământul. De aici, coloana se întorcea în ordinea de dinainte, şi-l conducea pe primar la locuinţa sa, în faţa căreia era instalată „căsuţa”, care era adusă de la casa fostului primar, în timpul depunerii jurământului în biserică, fiind luate măsuri de precauţie, să nu fie întâmplător vreun cot de stradă de trecut.
Magistratul şi Comunitatea in corpore, ofiţerii staţionaţi in loco, toţi staroştii de breaslă, câţiva din cei mai bătrâni locuitori şi domni invitaţi de la Comitat, erau oaspeţii noului primar, fără ca aceasta să aibă un caracter oficial, fiind serviţi la masă de către şase „cetăţeni” şi tot atâtea ajutoare.
Pe străzile pe care se deplasa coloana era mare forfotă şi animaţie, cauzată de transportul numitei căsuţe. Aceasta era o clădire masivă din lemn acoperită cu şindrilă, constând în interior din două încăperi, din care prima servea „paznicilor târgului” pentru odihnă, iar cea din spate, ca local de arest, deoarece în primărie nu exista un arest, era încălzită iarna şi aşezată pe traverse în formă de axă, în care erau băgate şaibe (Schiebeln) puternice din lemn, pentru împingerea ei, şi era trasă de 20-25 perechi de boi cu lanţuri, până la locul de instalare. Dar pentru că pe-atunci Reghinul Săsesc era binecuvântat cu multe coturi de stradă, ca şi actualmente, greutatea acestui transport dădea mult de gândit în caz de vreme ploioasă, mai ales la „Tämätz-Brücke”[i], pentru că pe malul drept al şanţurilor înalte se afla clădirea de arest a Comitatului – îndeosebi când se rupea vreun lanţ pe înălţimea acestuia – şi dacă se mai adaugă şi răcnetele şi loviturile de bici ale celor care mânau boii, ca şi ţipetele jumătăţii de populaţie atrase pe străzi de acest spectacol, şi între timp şi cârîitorile, avem dinaintea noastră un tablou schiţat, deşi incomplet, al trecutului, care se repeta tot la doi ani, dar care a încetat la 1848.
Din analogia limbii, a confesiunii de credinţă, a datinilor şi obiceiurilor încă existente în viaţa interioară casnică, a administraţiei publice, a vieţii de breaslă ş.a.m.d. reiese, că bucata colonizată în Reghinul Săsesc din corpul de naţiune săsească, deşi separat politic de ceilalţi, şi-a păstrat mereu conştiinţa naţională săsească şi înclinaţia spre apartenenţa comună chiar şi în condiţii vitrege, şi tocmai prin aceasta este legat istoriceşte de conaţionalii lui saşi.”
[i] “Podul Temniţei”, denumirea în săseşte.